Noi, românii, sintem probabil poporul care produce cele mai multe mici genii de pe planeta. Nu sintem contemporani cu nici un Einstein român, dar am avut-o, in schimb, pe micuta Picasso, il mai avem pe micul Mozart si in plus mai descoperim in fiecare an si vreo trei mici Eminescu (probabil, doi dintre ei sint epigonii adevaratului mic Eminescu).
Din nefericire, cam pe la virsta de 20 de ani, micile genii manifesta tendinta naturala de a deveni functionari, instalatori sau coafeze (ceea ce explica, de
altfel, si faptul ca nu sintem abonati permanenti la Premiul Nobel, poate si faptul ca micuta Picasso s-a oprit din crestere inainte sa aflam cum o cheama in realitate). Asta pentru ca, de regula, marile genii nu se trag din micile genii, ci din niste loaze pe care profesorii lor ar fi pariat mai degraba ca ajung fotbalisti sau taximetristi (in caz ca va ginditi sa ma contraziceti si sa-mi dati exemplul cu Mozart, va reamintesc faptul ca visul omenirii nu il reprezinta tocmai copiii psihotici si bolnavi de maladii genetice).
Statistica arata ca geniile nu sint genii de mici. Lui Napoleon, de pilda, nu-i spunea nimeni „micul Hannibal”, ci „ala micu’ al lui Bonaparte de la 3”; lui Eminescu i se spunea probabil Misu, si nu „micul Alecsandri”, iar lui Alarik nu-i spuneau niciodata copiii la scoala „micul Attila” (bine, e drept ca Alarik nici nu se prea omora cu scoala). Si nici Romei nu i s-a spus vreodata „micul Babilon” sau „mica Atena” (sau „micul Paris”, daca vi se pare un exemplu mai potrivit).
Ca sa luam si noi ceva, o idee foarte buna ar fi ca micilor genii din România sa li se decerneze micul Premiul Nobel, care s-ar putea numi Nobelache (si, evident, ar trebui decernat de catre mica Academie Suedeza). Asa, poate ar lua si Cartarescu, micul nostru Marquez, un Nobel.