Yogananda povesteste in Autobiografia unui yoghin despre intilnirea sa cu Luther Burbanak, pe care il mai numeste si „sfintul dintre trandafiri”. „Secretul pentru imbunatatirea cresterii plantelor, in afara de cunostintele stiintifice, este iubirea”, ii marturiseste Luther B. lui Yogananda. „In timpul experientelor prin care urmaream sa creez specii de cactusi fara spini, vorbeam adeseori cu plantele si le transmiteam vibratii de iubire. Nu va temeti, le spuneam, nu aveti nevoie de arme ca sa va aparati. Va voi proteja eu. Treptat, din aceste plante desertice s-au nascut varietatile fara spini”. Iata, ce miracol! Mai intii, ne minunam de capacitatea plantelor de a intelege limbajul omenesc ori de a percepe ceea ce li se transmite mental. Apoi, de extraordinarul raspuns al plantelor la iubire si la promisiunea de protectie, ele nu au mai facut spini. In fata iubirii, plantele nu au mai avut nevoie de aparare. Spinii erau – asadar – un raspuns al lor din trecut la lipsa de iubire. La atacurile ce veneau spre ele din mediul inconjurator. Este absolut fascinant, tulburator si special acest mesaj despre „iubire si protectie”. Despre capacitatea plantelor de a percepe atit de exact vibratiile oamenilor. Si, daca plantele au aceasta putere, este limpede ca la oameni ele sint o certitudine. Si noi, oamenii, percepem, deopotriva, iubirea sau atacul ce se produce asupra noastra. Simtim cind sintem iubiti si simtim lipsa de bunatate, ca si momentul in care sintem atacati. Si noi, ca si cactusii, ne „crestem un fel de spini” pentru autoaparare, desi spinii nostri nu se vad, nu se pipaie si nu se aud in mod necesar! Ca si cactusii „sfintului dintre trandafiri”, ne deschidem in fata iubirii, ne lasam complet descoperiti in fata ei si sfirsim, adesea, prin a fi raniti. Noi ne deschidem in iubire, insa, devreme, in copilarie, in adolescenta, in prima parte a tineretii. Atunci ne simtim precum cactusii in fata sfintului, dar sfirsim prin a acumula din fiecare experienta „inca o garnitura de spini”. Pe masura ce trece timpul, frica de a ne deschide in fata iubirii se accentueaza, caci acumulam, intre timp, vibratii care ne spun insistent ca vom fi atacati. Si vom fi raniti. Si, daca speciile de cactusi isi dau spinii jos numai in fata unui sfint, probabil ca si oamenii au aceeasi disponibilitate, cu o conditie: sa aiba sansa de a intilni un sfint. Cum sfintii nu se gasesc la fel de des ca si cactusii, purtam spinii cu noi si-n fata iubirii raminem – adesea – ca in fata unui atacator. Asa se face ca sfirsim prin a fugi de iubire ca de teroristi. Asa se face ca spinii nostri „simbolici” inteapa cu tarie exact atunci cind cineva ne-ar atinge cu mai multa dragoste. Fuga de iubire este si fuga de a fi raniti. Ranile provenite din „istoria” noastra emotionala ne-au creat un fals sistem de aparare, format din multitudine de „spini”. Ei sint expresia clara a faptului ca am fost atacati in trecut ori ca am fost raniti. Dar povestea cactusilor ne incredinteaza ca, in cele din urma, daca vom primi numai iubire, putem abandona si noi spinii, asa cum au facut si cactusii. Iar daca noi insine devenim mai iubitori, emisiile noastre asupra oamenilor (creierului altora) devin mai „coerente”, ceea ce influenteaza pozitiv tot ce este in jurul nostru. Spinii celorlalti cad in fata iubirii. Si va vom spune miine ca exista cercetari extraordinare, care dovedesc ca propria noastra emisie coerenta, adica iubitoare, vindecatoare, intentiile pozitive si daruitoare devin puterea prin care ne protejam pe noi si aceea prin care-i putem ajuta pe altii.
National
