Fanariotii români de la Paris

Exilul românesc de la Paris a fost gascar si ticalos inca de pe vremea lui Balcescu. Pasoptistii, insa, s-au dovedit mai fideli României decit gornistii vrajbei din secolul XX. Citeva exemple. Dintr-un fragment de jurnal al lui Fanus Neagu, aparut in revista „Literatorul”, aflam ca Eugen Ionesco, Eliade si Cioran sint cei care i-au poluat existenta lui Petru Dumitriu, in Franta. Eliade chiar s-ar fi dus la Gallimard si ar fi amenintat ca nu va mai publica nicio carte la prestigioasa editura, daca institutia nu-l va repudia pe Petru Dumitriu. Potrivit altei marturii, directorul de la Gallimard ar fi raspuns „voi proceda asa cum imi cereti, domnule Eliade! Dar vreau sa va spun ca, pe acelasi scaun pe care stati acum, s-a asezat, in urma cu o ora, si Petru Dumitriu. A vorbit foarte frumos despre dumneavoastra”. Adrian Marino povesteste, si el, despre o ghiotura de nemernicii românesti. Ca B. Munteanu, un reputat specialist in literatura comparata de la Paris, se lauda ca a facut tot ce depindea de el ca Arghezi sa nu primeasca Premiul Nobel. Ca Emil Cioran se bucura ca vreo 5 ilustri critici francezi macelarisera „Istoria Religiilor”, a prietenului sau Eliade. Ca Monica Lovinescu a fost un excelent jurnalist cultural, cu pretentii nejustificate de critic literar. Dadea sentinte amestecind criteriul estetic cu simpatiile si antipatiile personale.
Nu as fi abordat tema, fiindca ma scirbesc oamenii inteligenti, talentati, eruditi si caraghiosi, care se cearta pe bani putini si se furajeaza cu borsul orgoliului, lungit cu apa ierarhiilor indoielnice. Dar am un prieten care a trait 10 ani la Paris, cind România era sub comunisti, asa ca stiu cum frecau cremenea sterila a birfei si alti imigranti români. Cei fara notorietate. In capitala Frantei exista o Biserica Ortodoxa Româna. Se duceau acolo duminica, se inchinau cu mina moale si miscari scurte – in sens de „am semnat condica” – si apoi se stringeau in cea mai apropiata cafenea. Mesele, pe bresle. Inginerii, poetasii, zilierii, combinatorii. Dupa maximum o ora de flecareala si consumatie din doi in doi (6 cafele la 11 insi), incepeau jignirile, cea mai auzita fiind „securistule!”. Cam o data la doua-trei saptamini, venea politia si salta jumatate de local, din diverse motive. Unii erau arestati pentru ca se luau la bataie, altii fiindca n-aveau acte. In decembrie ’89, au facut o mare sedinta pe treptele bisericii, mintile lor flatulind aberatia ca e nevoie de ei la Bucuresti. In consecinta, au hotarit ca „mergem la Chirac si ii cerem arme. Iar aia care au sub 40 de ani (viteazul care tinea speech-ul tocmai sarise cu un an peste doi poli) se duc in tara sa lupte!”. Bine ca nu i-a bagat nimeni in seama. Exact asta ne lipsea: ajutorul unor Gavrosi fanati, fazani, fanatici. Fanarioti de la Paris, ce sa mai!