Dupa semnul de atentionare primit de inchiderea mai multor publicatii a caror glorie falimentara si-a aratat efectele pe timp de criza, asteptam o oarecare repliere a presei – a managementului diferitelor trusturi, dar si a breslei jurnalistilor. S-au luat masuri ce tin de buget – micsorari de lefuri, reducerea echipelor de ziaristi, dar si a tirajelor, ajustarea altor cheltuieli. Ceea ce era cumva just.
Nu s-a miscat mai nimic in materie de strategii – si nu ma refer aici la cele de branding si de publicitate. Multi mizeaza tot pe stirile de alaltaieri (in cel mai bun caz), aceleasi si la fel comentate in majoritatea titlurilor centrale. Agentiile de presa sa traiasca!
Reportajele din ziarele centrale sint cvasiinexistente, in afara celor facute in redactie, calatorind pe meridianele internetului. Televiziunile, pe de alta parte, uzeaza de trucuri penibile. De exemplu, Realitatea TV transmite informatii “de la fata locului”, adica de pe esplanada Casei Presei, anonima bucata de cer din cadru si vintul din pletele moderatoarei fiind responsabile cu inducerea senzatiei de “autenticitate”. Ma si mir ca, esplanada fiind destul de larga, reporteritele aleg mereu acelasi punct fix de transmitere. Le-am privit din parcare zilnic o iarna intreaga, in timp ce motorul masinii se incalzea, si de fiecare data am incercat sa gasesc o explicatie mai buna decit faptul ca pozitionarea este de fapt dictata de priza pentru lumini. Sau de lungimea cablurilor.
Sa vorbim si despre anchetele jurnalistice? Aici, lucrurile stau si mai jalnic. Ele se rezuma la a comenta ce deja “s-a zis” la TV, plus niste pareri “avizate” si speculatiile celui ce semneaza articolul. Consideratii personale care, in functie de cultura generala, experienta, viteza de cautare si resapare a informatiilor mai vechi de pe acelasi internet, dar si de trustul in care lucreaza respectivul, capata o “tusa originala”. N-am pus la socoteala anchetele “servite”, poate cele mai comode, pentru ca-l degreveaza pe ghost-writer de responsabilitate si efort. Si ele, evident, concepute tot “la fata locului”, “pe viu”: cu mobilul in mina, transcriind niste cuvinte care-i trec prin ureche, dar nu si prin cap, stind in biroul pe care ziaristul il imparte cu din ce in ce mai putini colegi.
Radu Lilea