Viata unui om inrait

Daca as scrie despre toate persoanele, publice sau nu, pe care le antipatizez, ar trebui sa ma car din tara. Adrian Marino a plecat din viata, iar scriitorii au aflat ce parere avea importantul carturar despre breasla la 5 ani dupa moartea acestuia. Am parcurs 160 de pagini din autobiografia care a facut atitea valuri in baltoaca noastra literara. Sint convins ca tot ce povesteste Marino e adevarat. Repet: „ce povesteste”, nu „ce considera”. Omul socotit, din 1945 pina la sfirsitul existentei, „discipolul lui George Calinescu”, situatie cu care nu s-a impacat niciodata, amesteca realitatea cu interpretarea si istoria literara cu denunturile postume. In carte, Marino ne anunta ca detesta birfa. Dar o practica. De pe piedestalul unui intelectual riguros (mai degraba rigid), desigur. Cind sustine ca George Calinescu, mentorul renegat, era fanfaron, mercantil si oportunist, tinzi sa-l crezi, fiindca vine cu exemple concrete. Dar povestea se impute cind Manolescu si Eugen Simion, Marin Preda si Fanus Neagu sint tiriti prin anecdotica pentru ca n-au gidilat ego-ul enciclopedicului Marino. Laureatul Premiului Herder a suferit multi ani in puscarie politica si ca deportat in Baragan („nu 29 de ore in arest, ca Patapievici” — aici mi-a placut de Marino). Din aceste motive, merita respectat si, pe alocuri, chiar iertat pentru umorile sale. Dar n-are nicio treaba cu epica, nici cu portretistica literara, ca tot califica „epico-portretizant” stilul lui George Calinescu. O autobiografie trebuie sa aiba viata. Marino are viata doar in titlul cartii — „Viata unui om singur”. Caramida de 500 de pagini e didactica, secetoasa. Din lemnul zecilor de biblioteci citite, Marino n-a cules o frunzulita de talent. Pe fiecare pagina ne anunta ca „asupra acestui subiect voi reveni”. Si tot asa, „veti vedea intr-un alt capitol” sau „mai pe larg” nu stiu cind. Imi pare rau de el, dar ne-a creditat cu prea multa rabdare. Nu sint de neglijat nici pleonasme gen „neverosimil, chiar incredibil”. Se gasesc cu sutele. La fel, formularile rizibile, precum „o minima atentie speciala”. Atentia speciala e maxima, in orice conditii. Nu de putine ori, Marino comite dezacorduri despre care nu pot sa spun ca ar fi cauzate de necunoasterea gramaticii, fiindca as exagera. Ţin de ramolisment. Importantul istoric literar sustine ca „mi-a atras atentia ala”. Pe urma, adauga „si ala, si ala, si ala”, uitind sa mai puna un „u” linga „mi-a”.
Daca vreti sa aflati cite ceva despre framintarile unui intelectual autentic, dar va cutreiera si dorinta perversa de a plonja in lacovistea cu dejectii si vegetatie putreda a literaturii române, cititi cartea, ca merita. Dar nu faceti din autor un nufar sau un erou.