AcasăOldO istorie a ospitalitatii românesti

O istorie a ospitalitatii românesti

Daca poporul român este cunoscut pentru ceva, acel ceva este ospitalitatea. Intrebati orice italian, austriac sau neamt poftiti si veti primi acelasi raspuns plin de bunavointa: „Românii? Ospitalieri, domnule!”.
Ospitalitatea româneasca are o traditie lunga si se pare ca aceasta insusire aleasa a popoarelor a fost semnalata pentru prima oara chiar pe meleagurile noastre. Va mai amintiti de legenda lui Dromihete si Lisimah? E una dintre cele mai frumoase si mai credibile legende din istoria noastra, si nu sintem deloc ironici. Ce puteau sa-si spuna getii la vederea lui Lisimah, decit: „Bai, asta vine din strainatate, are bani, nu gluma! Ia sa-i punem vesela aia buna, din aur, poate se simte si ne pica si noua ceva”? Legenda se termina cu un soi de morala despre care stramosii nostri aveau probabil prea putina cunostinta, dar nu-i greu de ghicit ca getii s-au prins rapid ca n-au ce stoarce de la Lisimah, i-au luat farfuriile de aur de sub nas si l-au poftit afara, bodoganind in urma lui: „Niste amariti, daca o duceau asa bine in Macedonia nu veneau ei in Tracia. Si cocalarul ala de Lisimah, la el in tara e muritor de foame si vine la noi sa-si dea aere de print”.
Si pe romani se stie ca i-am primit ospitalier. Se vede si pe Columna – de pilda, in scenele alea cu capete de romani infipte in tarusi pe zidurile cetatilor dacice (va dati seama ce se bucurau romanii cind vedeau asa ceva: „Ia uite, Cassius, ala nu-i capul lui varu-tu? Cred ca i-a placut aici, fii atent ce rinjet are pe fata”). De asemenea, un alt semn de ospitalitate e ca romanii au plecat dupa doar un secol si jumatate – la popoarele mai putin primitoare au stat sute de ani si le-au facut apeducte, drumuri si teatre. Posibil sa fi vrut sa ne construiasca si noua cite ceva, dar sa fi renuntat pina la urma din cauza disparitiei misterioase a materialelor de pe santier. Nu s-a dovedit niciodata, dar asta ar putea avea legatura cu un alt obicei al pamintului, acela de a servi pe cineva cind te roaga: „Auzi, poti sa-mi faci si mie rost de un car de ciment, ca am si eu de facut o lucrare?”.
In fine, in alte provincii, legionarii isi luau sotii din rindul populatiei indigene si traiau fericiti cu ele pina la adinci batrineti. Se pare ca in Dacia toate femeile acceptabile erau fiice de tarabostes in rezerva si chiar si pentru un legionar calit in lupte era prea mult sa-l suporte pe tata-socru: „Si unde zici ca ai facut perioada? Pe Rin? Pai aia e armata, ma, baiatule? Sa vezi tu daca faceai la Birlad si aveai vreun sergent lipovean de-ala al dracului, cum frecai veceul cu periuta de dinti…”. Dupa care urma o poveste nesfirsita despre cum a facut el armata la care de lupta, cum sareau gardul unitatii si agatau roxolane…

(Miine: turcii, tatarii si regele polonez Sobieski sint primiti cu ospitalitate. Turcii si tatarii ramin ingroziti de obiceiurile locuitorilor, iar regele Sobieski este confundat de moldoveni cu varul Costel din Pascani si lasat sa sune la usa pina se plictiseste).

Julius & Pirca

author avatar
Ziarul National
Aceasta sectiune stabileste termenii legali si conditiile in care puteti utiliza site-ul
352 afisari
Zenville

Ultimele știri

proger