„Ei – jigodii, noi – jigodii” este singura relatie care functioneaza in România. Merge brici pe toate palierele, de la barbat-femeie la sef-subaltern. Bine, bine, vor intreba unii, dar noi, oamenii de calitate, ce facem? Voi ati murit! Baiatul bun, angajatul fidel si pensionarul cumsecade sint la fel de pretuiti ca berea la pet. In urma cu niste ani, am cunoscut un astfel de ratacit. Un om de treaba. E sofer de camion. Verbul care defineste meseria asta este „a (te) infige”. Trebuie sa te infigi in acceleratie, in sufletul bossuletului care imparte cursele, in marfa din remorca. Soferul despre care povestesc nu prea le are cu infigareala. Baga doar unghiile, nici macar toata mina, cotul niciodata in sacii sau containerele pe care le transporta, e pasnic (n-are levier sub scaun), bea sprituri cumpanite si tine tot timpul o carte in torpedo. Normal ca sefii il trimit pe cele mai timpite si neprofitabile trasee. Dar el nu riposteaza. S-a obisnuit. Mi-a marturisit ca se bucura in fiecare dimineata, fiindca a mai vazut o data soarele. Acum, cind scriu, il invidiez. Cind mi-a facut marturisirea, l-am compatimit. Ma gindeam ca invingatorii din România se ridica din pat zicind „hai, pe ei, pe material! Ei – jigodii, noi –jigodii!”. Frumos ar fi sa avem si o sarbatoare numita „Sfinta Jigodie”.