*Premiera la Teatrul Foarte Mic*
“Daca n-ai mai fi…” de Florian Zeller
Teatrul Foarte Mic, 2010
Regia: Carmen Lorand Vestemeanu
Scenografia: Adrian Cristea
Muzica: Tom Brindus
Coregrafia: Arcadie Rusu
Light design: Iulian Baltatescu
Distributia: Liliana Pana, Mihai Dinvale, Adrian Titieni, Sabrina Iaschevici
Da, spectacolul regizat de Carmen Lorand Vestemeanu ar putea fi un thriller, o poveste de dragoste si un cosmar, daca ar fi in stare sa treaca rampa atingind coarda sensibila a publicului. Din nefericire, tribulatiile personajelor aflate pe scena te lasa rece, din cauza subiectului rasfumat in filme americane, dar si a regiei defectuoase. Desi muzica spectacolului este semnata de Tom Brindus, partitura pentru pian, gindita ca un fel de uvertura, seamana in mod flagrant cu o piesa a lui Yann Tiersen, compusa pentru filmul “Amélie”. Ascultind introducerea muzicala, te-ai astepta sa se intimple ceva dragut. Dar se intimpla ceva enervant. Apare Liliana Pana, intruchipind o dama cu bluza de voal asortata la pantaloni si impodobita cu un coc ce pare a fi blestemul vietii sale, caci il poarta chiar si in cursul flash-back-urilor care ar presupune o oarecare schimbare a fizionomiei. Doamna cu coc se numeste Anne si este in doliu. I-a murit sotul, intr-un accident de masina. Dar reculegerea ei de proaspata vaduva este tulburata de o descoperire nu tocmai placuta: sotul ei, pe care il crezuse fidel, avea o amanta. Desi omul e mort si chiar nu mai conteaza ce facuse cind era viu, dama cu coc abordeaza o tonalitate vetusta si patetica, povestindu-i despre descoperirea ei celui mai bun prieten, Daniel (Adrian Titieni). Se pare ca Daniel, proprietarul unei burti impozante (oare, actorilor din ziua de azi chiar nu le mai pasa cum arata?), o iubeste in taina pe indoliata Anne dar, fiind prieten cu defunctul, s-a abtinut sa dea curs sentimentelor sale. Acum, insa, e bucuros sa asculte tiradele nevestei inselate, desi tonalitatea artificiala in care se vaicareste aceasta e de natura sa-ti incerce fara mila limitele sistemului nervos. Rolul starletei Laura – amanta lui Pierre – este bine interpretat de Sabrina Iaschievici, daca facem abstractie de modul absolut dezgustator in care pocneste balonasele din guma de mestecat. Foarte bun in rol – si parca picat din alta piesa – este Mihai Dinvale, interpretul raposatului care apare in amintirile Annei. Charismatic, interesant, spiritual, nici nu e de mirare ca a ajuns s-o insele pe nesarata purtatoare de coc. O nota buna se cuvine si decorului creat de Adrian Cristea, un puzzle alcatuit din fotografii de familie ale cuplului din poveste. Coregrafia semnata de Arcadie Rusu e ca si inexistenta. La fel ca regia doamnei Lorand Vestemeanu, de altfel.
“«Daca n-ai mai fi…» este un text modern, simplu, care vorbeste despre cuplu. Este autopsia unei minciuni. Pierre a avut o viata dubla? Cautind raspunsul, Anne, sotia lui, pune cap la cap, ca intr-un puzzle, amintirile din trecut, informatiile din prezent, scenele create de propria imaginatie. «Daca n-ai mai fi…» poate fi un thriller… sau o poveste de dragoste… sau un cosmar, sau…” – Carmen Lorand Vestemeanu