Fie ca recunoastem sau nu, cu totii asociem ideea de “designer vestimentar” sau “creator de moda” cu cea de “artist”. Iar ca orice arta, a o practica fara a avea o anume vocatie suna cumva nepotrivit, nenatural si chiar revoltator. Nu poti fi designer la intimplare, fara “chemarea” sacra, fara studii pregatitoare, fara un interes macar in zona modei. Ei bine, exemplul Miucciei Prada ne arata cu totul altceva. Exemplul unuai dintre cei mai iconici creatori ai lumii moderne contrazice regulile, conventiile si falsele noastre clisee despre cum ia nastere un mare artist al modei.
*Mostenitoarea*
Miuccia Prada, asa cum ii spune si numele, a avut norocul sau nesansa de a se naste intr-o familie al carei nume atirna greu pe harta atit de selectiva a luxului italian: bunicul sau, Mario Prada, fondase in anul 1913 compania ce multa vreme a purtat numele de Fratelli Prada si care era specializata pe segmentul accesoriilor din piele. Miuccia, pe de alta parte, nu avea niciun soi de legatura sau pasiune pentru afacerea familiei. Era o ferventa partizana a comunismului, isi daduse doctoratul in Stiinte Politice, avea o infatisare nefiresc de masculina, iar instalarea sa ca si mostenitoare a acestui imperiu nu putea fi privita decit cu indoiala, spaima si infinita neincredere. Ceea ce s-a si intimplat in anul 1978: Miuccia, in ciuda preocuparilor sale pentru filosofii superioare, a preluat conducerea companiei. Insa nu in mod resemnat sau cu capul plecat in fata liniilor traditionale. Nu, Miuccia avea un apetit pentru inovatie si o insatisfactie legata de trecut. Asa incit trebuia sa schimbe.
*Mereu pe val, neaparat impotriva curentului*
Interesul sau pentru materiale neobisnuite a dus la crearea unui principiu de functionare al casei Prada: imbinarea nemaiintilnita de materiale. In anul 1985, aceasta scotea pe piata o geanta neagra din nylon, ce nu purta niciun logo, dar care a generat isterie in rindul tuturor femeilor. Lipsa logo-ului a fost o idee la care Miuccia tinea cu tot dinadinsul, astfel ca Prada pare sa fie cel mai bun exemplu al unei noi forme a luxului, orientat catre valorile interne. Daca in anii ’80, luxul era peste masura de evident si de tipator, astazi vorbim mai curind de unul “subinteles”, cel pe care numai insiderii il pot recunoaste. De aceea Prada evita culorile intense si aparitiile stridente, mergind mai curind pe formula unui minimalism pur, confortabil si gratios. In anul 1989, Miuccia crea prima linie de prêt-à-porter feminin, urmata de cea dedicata barbatilor, in anul 1995, in vreme ce undeva la mijloc, in anul 1992, s-a nascut mai tinara linie Miu Miu – o versiune mai vesela a serioasei Prada. Cu un vizibil gust pentru abstract si simplitate, Miuccia nu face din moda un viciu, o necesitate, un imperativ, ci doar acea parte amuzanta din vietile noastre, care ar trebui sa ramina exact asa. De la Miuccia nu trebuie sa te astepti la nimic. Pentru ca mereu iti va contrazice expectativele. Intotdeauna va face altfel decit ceilalti. Se poarta culoarea? Ea va crea numai in tuse cenusii. Se poarta imprimeurile si rochiile de zeita? Ea va crea pantaloni.
*Un mariaj cit un imperiu*
Desi are tot controlul asupra deciziilor “creative” ale brandului, Miuccia recunoaste ca nu ar fi reusit nimic din toate acestea fara ajutorul sotului sau, Patrizio Bertelli, care a fost alaturi de ea de la inceputul uraganului Prada si pina in prezent. “Daca nu l-as fi cunoscut pe el, probabil ca as fi renuntat sau cel putin nu as fi fost in stare sa fac ce am facut”, spune creatoarea. Astazi, compania are o valoare de peste 2 miliarde de euro, iar in ciuda pierderilor si a datoriilor venite odata cu criza, ramine pe picioare, negind zvonurile conform carora ar fi preluata de grupul Richemont. In luna noiembrie a anului trecut, The Prada Book a fost lansata, o carte despre colaborarile pe care Prada le-a avut de-a lungul timpului, iar vinzarile au fost peste asteptari. Iar povestea continua.
