Asa cum era de asteptat, ipotezele fantasmagorice si “aspectele sordide” ale vietii si mortii creatorului britanic Alexander McQueen nu au intirziat sa apara, la doar doua zile de la moartea sa – pe alocuri, si presa lor speculativa este la fel, daca nu si mai proasta decit a noastra. McQueen era homosexual (ce greutate ar putea avea vreodata acest element intr-un caz de sinucidere in lumea modei – terenul cel mai dezinhibat din acest punct de vedere?). McQueen avea probleme psihice (se afla cineva in posesia vreunei expertize medicale?). McQueen avea probleme cu abuzul de droguri (exista cineva in aceasta industrie care, mai devreme sau mai tirziu, sa nu se fi confruntat cu vreo forma de adictie – de la droguri pina la alcool si produse fast-food?). McQueen era nebun, McQueen era rebel fara cauza, McQueen era badaranul tipic britanic din suburbiile Londrei, McQueen era o contradictie ambulanta. Irelevant si superficial. Frinturi si, de ce nu, date inerente unui singur adevar demonstrabil intr-o mie de imagini, cifre si cuvinte: McQueen era genial. Indraznet, revoltator, extrem, experimental, vizionar, unic. Adevarata si singura imagine a originalitatii autentice in moda ultimilor 20 de ani. Cum a murit? Cum mor geniile: sinucigindu-se.
*Tragedia umana*
Coordonatele istoriei sale personale nu erau neaparat cele mai imbucuratoare si nici cele mai demne de o “normalitate” asa cum restul lumii asa-zis “normale” si-ar inchipui-o. Moartea sa, insa, nu a fost o cauza directa a celor enuntate mai sus. Ar fi fost stupid sa fie asa: era mindru de sexualitatea sa, si-o reperase de la virsta de sase ani si nu avea probleme de auto-asimilare. In ultimii ani ajunsese la un punct de echilibru pe care in mare parte i-l inspira dorinta neobosita de a schimba fata modei, de a o duce spre noi culmi. Prezentarea colectiei pentru vara 2010 – redarea teoriilor lui Platon si ale lui Darwin in forme tehnologice supreme si creatii vestimentare halucinant de avangardiste – este o dovada clara a drumului pe care se angajase. Era plin de idei, de vise, de proiecte, de imagini, de creatie. Insa, intr-o perioada foarte scurta de timp, McQueen traise tragedii in lant, pierzind trei dintre persoanele cele mai dragi lui, stilpii pe care se sprijinea, ceea ce reprezenta el astazi pentru o lume intreaga: muza si protectoarea sa Isabella Blow, decedata in anul 2007 din pricina unui cancer ovarian, matusa sa Dolly si cu numai noua zile inainte de moartea sa, disparitia mamei sale, Joyce – cea care l-a ajutat sa obtina, de altfel, primul job ca asistent de croitorie pentru traditionalul brand englez Anderson & Sheppard.
Alexander McQueen va insemna intotdeauna infinit mai mult decit cele scrise in aceste zile in care lumea – si cea care stie, dar mai ales cea care nu stie cine a fost el si ce a facut – se simte “datoare” sa ii aduca tribut, sa vorbeasca mult si emfatic despre el si “contributia” sa in moda. McQueen nu a fost o contributie. A fost un val naprasnic si halucinant, care a luat lumea modei pe nepregatite. Capetele de morti, ecosezul, fascinatia gotica, impecabila croiala, feminitatea – da, daca ne dorim putem sa-l incadram si astfel. Ar fi insa nedrept fata de un om – singurul din lumea modei – care cuprindea tehnologie, neliniste, viziune, acuratete, filosofie, anticipare, texturi si culori intr-un singur show . Fata de un om care si-a cladit o colectie pe raportul dintre memorie si identitate, pe conceptele lui Platon sau pe zodia Varsatorului. Fata de cel mai sarmant huligan al modei britanice. Si geniul absolut al modei contemporane. De cite decenii va fi nevoie pentru a recupera o astfel de pierdere este greu de spus… Mai greu de atit nu poate fi decit gindul ca McQueen va avea nevoie de un succesor.
*Regulile non-fashion ale industriei*
La toate acestea, insa, se adauga tragedia generalizata ce pare sa pindeasca lumea modei, aflata acum intr-un punct critic – lupta dintre business si creativitate, presiunea de a atinge cantitatea – de multe ori – in detrimentul calitatii. De la crearea a doua sau trei colectii pe an, cum era obiceiul atunci cind McQueen s-a lansat, la opt, zece sau chiar cincisprezece cum se intimpla in prezent, schimbarile pot fi resimtite puternic, cu atit mai mult de catre cineva cu un ridicat grad de inadaptare precum era McQueen. Mai mult decit atit, facind parte la inceputul carierei din grupul de lux LVMH – pe atunci lucra ca director de creatie la Givenchy – si mai apoi, din PPR, respectiv Gucci Group, care cumparasera 51% din actiunile propriei sale companii, Alexander McQueen, acesta cunostea rodajele si frustrarile angrenajului masiv al modei, in care creativitatea era deseori sufocata de targeturi vandabile. Targeturi de care McQueen insusi nu se putea detasa – isi dorea sa puna pe picioare show-uri si colectii atit de impresionante incit lumea sa le cumpere pe loc, de pe podium. Cu toate acestea si in ciuda faptului ca a depasit de multe ori asteptarile in vinzari, brandul sau era inca doar o mica parte a Gucci Group, nereusind sa atinga cotele financiare ale colegilor de grup si principali jucatori financiari pe piata de lux, precum Balenciaga, Bottega Veneta sau chiar Stella McCartney. Ritmul “in industrie” este ametitor, iar intrebarea – asa cliseizant cum ar putea suna – care ne macina este: a fost McQueen una dintre primele victime ale unui sistem care reprima dreptul la libera creatie in favoarea unui business de proportii colosal de pragmatice? Este moartea lui McQueen un prim efect si un prim semnal de alarma? Si, mai ales, cine se va stradui intr-atit incit sa inabuseasca durerea acestei realitati cu povesti grotesti despre fondul sau psihic labil, despre cocaina pe care o priza sau despre traumele copilariei?
