L-as fi aplaudat pe Mircea Basescu daca ar fi botezat copilul unui tigan amarastean. Sau pe un puradel de la orfelinat. Atunci chiar s-ar fi putut discuta despre crestinare — termenul pretentios folosit in snobime si in ziare, cind vine vorba despre botezuri. Daca Mircea Basescu ducea la biserica un copil al nimanui, putea sa-i zica, fiindca nu m-ar fi deranjat, Ghiul, MTV sau Recurs. Doua chestii m-au exasperat la paranghelia asta. In primul rind, atitudinea preotului. Nu m-ar fi mirat daca afaceristul cu sutana ar fi lovit baietelul de marginea cristelnitei, deoarece fata bisericeasca era atenta la banii aruncati in apa sfintita, vrind sa vada daca bancnotele plutitoare erau de 50 de roni sau de 500. Iar cei mai evervanti au fost basescologii, care au tinut sa-l apere pe presedinte cu mijloace maniheiste. Nea Traian e frumos, viteaz, imaculat si cu freza infoiata, iar mustaciosul Mircea Basescu il compromite. Nu-ti trebuie prea multa minte ca sa intri in presa, dar nici n-ai voie sa fii atit de bou incit sa traiesti din filme usurele, ca „Om bogat, om sarac” (cartea n-o mai citim, ca avem serialul), cu Nick Nolte (fratele golanas) si Peter Strauss (fratele gigea) sau „Gemenii”, cu Danny De Vito si Arnold Schwarzenegger. Mircea Basescu n-a facut o chestie spontana, nu s-a luat la bataie intr-o crisma fiindca l-au provocat niste bagabonti. Un botez reprezinta o actiune programata, iar finul — ma rog, tatal finului, dar nu astfel de nuante conteaza — este amfitrionul acela generos care, in toamna, la Costesti, i-a daruit doamnei Maria Basescu un banut de aur.