Nu o sa umblu cu intrebari absurde, gen „ce intelege stinga româneasca prin protectie sociala?” si „de ce capitalismul bastinas este mai crud decit comunismul lui Ceusescu?”. Tot ceea ce observ, in aceasta tara in care ideologiile reprezinta ciunga electorala, este ca recesiunea se dovedeste cea mai pertinenta profesoara de viata. Pina in 2008, forma de capitalism in care traim a lasat repetente cuvinte precum: „compasiune”, „recunostinta”, „prietenie”. De un an incoace, criza le-a exmatriculat, promovind ca sefa de promotie expresia – ca-i mai mult decit un verb – „a avea nevoie”. De ce are nevoie somerul nu intereseaza pe nimeni. Important e daca aia asezati confortabil au nevoie de el. Si nu prea au! Si nu i-o spun in fata! Cunosc jurnalisti dati afara. Invirtindu-se intr-un spatiu privilegiat, mai aveau si ei relatii. Nu inseamna ca luau spaga. Dar cind „au avut nevoie” de un ajutor sau de un loc de munca, au apelat la cunostintele lor. De ce? Fiindca asa-i facuta lumea. Nu va apucati sa credeti ce debiteaza ziaricii la televizor – prostiile alea cu deontologia, independenta, fleosc, fis, muci, flecustete si izmeneli! Ei, bine, de fapt, ei, rau, au fost tratati de parca aveau solzi pe mecle. Poate ca si nemtii sau scandinavii ar proceda la fel. Dar ar avea franchetea sa-i refuze din prima, direct. Aici, sint plimbati („mai suna-ma peste o saptamina!”), dupa care nu li se mai raspunde la telefon. Oriunde, repet, celor cazuti nu li se intinde mina. Fostii prieteni ridica picioarele deasupra lor, ca potaile, si se usureaza pe ei. Aici, insa, aceasta galbuie revarsare fiziologica se face cu lasitate, prin taraganare, incurcindu-i si mai rau pe cei prabusiti.