Julica si marea literatura

Acum ceva vreme, mi-am propus sa scriu o carte. Una mare, o capodopera, ceva colosal si nemuritor.
Pentru inceput, l-am convocat pe amicul Radu Pirca la o bere si i-am propus sa o scriem impreuna. Tehnica mai fusese folosita inainte de Ilf si Petrov, prin urmare functiona. In timp ce Pirca isi sorbea berea in tacere, am pledat plin de entuziasm in favoarea romanului cu doi autori, insistind asupra avantajului, deloc de neglijat, de a imparti la doi munca pe care un scriitor solitar este nevoit sa o depuna singur. Argumentele mele nu l-au convins defel, pentru ca, imediat ce am terminat, a inceput sa-mi insire o suma de defecte majore pe care el e convins ca le am, subliniind totodata ca acestea nu puteau fi regasite nici la Ilf, nici la Petrov. A incheiat exprimindu-si convingerea ferma ca toate aceste defecte sint o piedica de netrecut in calea ipoteticei mele cariere de scriitor.
Am vazut partea pozitiva din aceasta poveste, anume ca nu va trebui sa mai impart gloria – si beneficiile materiale care decurg de aici – cu nimeni. Mai raminea doar s-o scriu.
Pentru inceput, am incercat sa ma opresc asupra unui subiect. Aveam in cap o multime de subiecte bune din care puteau iesi, cu oarecare sirguinta, opere nemuritoare. De pilda, m-am gindit la un escroc simpatic si spumos care sa cutreiere intreaga tara, avind in acest fel un bun pretext de a introduce in carte mai multe personaje secundare care sa dea culoare operei. Mai aveam in rezerva un soldat rubicond care stia o multime de istorii pline de haz, doi tineri care se iubesc cu pasiune in ciuda dusmaniei cumplite dintre familiile lor si un student care ucide si jefuieste o batrinica, iar apoi este cuprins de cele mai teribile remuscari. Printr-un fantastic ghinion, toate aceste subiecte fusesera deja folosite.
Vazind ca bat pasul pe loc, am recurs la un siretlic psihologic: mi-am anuntat cei mai apropiati prieteni ca am de gind sa scriu o carte. Mi-am facut socoteala ca nu voi mai avea incotro si ma voi apuca de scris, de teama sa nu ma fac de ris ca nu sint un om de cuvint. Bineinteles, mi-am supraestimat cu mult propria capacitate de a ma rusina. De cite ori ma intreaba cite cineva ce se mai aude cu cartea, raspund pe un ton grav ca tocmai sint prins cu un proiect grozav, motiv care ma face sa amin pentru moment scrierea cartii. Din ratiuni de prudenta, refuz sa dezvalui despre ce este vorba, invocind superstitia ca, daca vorbesti despre un proiect, sansele sale de realizare se diminueaza substantial.
Trebuie sa spun ca, totusi, o farima de adevar exista aici, in sensul ca am intr-adevar o multime de proiecte grozave, doar ca nu am inceput inca niciunul. In momentul de fata, stau in virful patului si ma gindesc intens la ele, intorcind problema pe toate fetele si analizind posibilitatile prin care
le-as putea realiza. Cred ca ar iesi o carte grozava din asta – ma gindesc, de pilda, la un boiernas care sade toata ziua in pat si face planuri. As putea introduce si un servitor la fel de trindav, care sa motaie pe un scaunel asteptind sa se trezeasca stapinul. Voi scrie o carte atit de buna incit un regizor celebru, poate chiar Nikita Mihalkov, isi va exprima dorinta de a o ecraniza.