Spuneam ieri ca, intr-un mediu cald si generos, in care oamenii valorizeaza iubirea, comuniunea, comunicarea afectuoasa si toleranta, responsabilitatea si dorinta puternica de a darui vitalitate si energie celorlalti, pina si un suflet mort sau o minte bolnava de suferinta se pot trezi la viata. Precum plantele care pulseaza si renasc la aparitia unei raze de lumina si de umiditate, sufletul, mintea si trupul omenesc se revigoreaza linga oamenii buni. Cind vorbim despre medicamentul numit “dragoste” nu intelegem o emotie trecatoare, nici o pulsiune sexuala accidentala, nici dorinta de a pune stapinire prin “Ego” pe un alt om. Dragostea despre care vorbim aici e expresia unei stari de constiinta, care ne furnizeaza puterea de a fi iubitori. Energia din care se nasc ginduri cu adevarat calde si sentimente autentice, mingiietoare, capabile sa depaseasca orice conflict, orice situatie dificila si orice greseala. Acea energie care ne impulsioneaza din launtru catre iertare chiar atunci cind o minte “umana obisnuita” vede ceva de neiertat nu se poate naste decit dintr-o constiinta (si una inalta) in care cimpul iubirii este, deja, prezent! Daca nu putem simti in mod natural “iubirea”, daca ea nu vine, nu apare, nu rasare spontan din interiorul nostru, daca nu simtim ca bunatatea, blindetea ori toleranta tisnesc din noi fara efort, atunci avem de lucru. Sintem in suferinta. Si sintem in suferinta (in negativitate) pentru ca “dormim”. Nu ne aflam in starea de trezire a constiintei. Pentru om suferinta nu-i anormala. Mai degraba, a fi in iubire devine cu totul anormal. Suferintei i se atribuie creatia marilor opere ale omenirii. Suferintei i se da un sens atit de profund, caci prezenta ei in experienta o face credibila si acceptata ca stare de normalitate. De fapt, suferinta este profund merituoasa tocmai pentru ca-n ea se ascunde bisturiul marelui vraci numit iubire, care curata suferinta in aceeasi clipa in care ea curge prin constienta noastra. Clipa suferintei e clipa purificarii. Fie ca urasti, te infurii, respingi, strigi, invidiezi, ti-e teama ori te sfisie durerea sufletului, cind simti toate acestea este un semn ca bisturiul iubirii curata boala din tine (suferinta acumulata se purifica). Si aici, chiar aici omul ramine blocat. Aici se opreste si striga, apoi, inspre lumea intreaga si chiar spre Dumnezeu ca iubirea nu exista. Daca el ar sti ca toata suferinta trebuie doar acceptata asa cum este, precum accepti durerile unei operatii, mediul nostru s-ar improspata cu frumusetea iubirii. Daca in clipa de minie ai urmari minia asa cum urmaresti un film pe ecran si nu te-ai repezi cu mintea sa schimbi replicile, sa-ti dai dreptate, sa construiesti un dusman, sa te transformi intr-o victima, ai vedea cit de repede trece “minia acceptata”. Sau durerea acceptata. Sau ura. Sau rautatea si frica. Pentru ca omul crede ca aceste trairi sint reale, le blocheaza in “emotii, in minte si-n trup”. Si daca nu sint scoase la suprafata constiintei, intelese si acceptate, mintea si trairea umana se deconecteaza de cimpul subtil al iubirii, care mingiie fiintele si le iarta ”toate pacatele”! Iar indepartarea de cimpul iubirii are consecinte despre care vom mai vorbi.