Sa alergi in viata numai din dragoste!

Sint oameni care nu fac miscare. Nu fac exercitii fizice si n-au facut niciodata. Nu pentru ca ele n-ar fi vitale. Nu pentru ca exercitiul fizic n-ar imbujora singele statut prin scaune de birouri si n-ar intari muschii salbaticiti de seden­tarism. Nu din pricina aceasta unii oameni nu mai au timp sau chef de gimnastica! Exista oameni care fac cea mai inalta forma de gimnastica posibila. Cea mai daruitoare, mai minunata si mai inteleapta forma de fitness; ei alearga neincetat in dorinta ferma si frumoasa de a le darui celorlalti ceva! Sint oameni care fac tot ce fac de dragul celorlalti si pentru ei. Unii se zbat sa le dea sala­riile altora si, prin aceasta, fac cea mai buna gimnastica pentru viata. Zbaterea pentru altii – chiar motivata in mintea lor de zbaterea pentru propria reusita – este un fel inconstient in care acesti oameni daruiesc. Si nu-i alta forma „de alergare” mai nobila, mai frumoasa, mai armonioasa, mai datatoare de viata decit alergarea pentru ceilalti. Oamenii din jur ne sint, adesea, motivatie profunda pentru actiune, pentru reusita si pentru progres. Aceia care muncesc fara drag de altii si fara ca inima sa li se bucure pentru ei nu se pot bucura de ener­gia si de vitalitatea „celui capabil de daruire” prin miscarea sa. Femeia care circoteste in bucatarie, mereu nemultumita, nefericita, cuprinsa de naduf si de sentimentul ca se afla in fata unei sarcini dificile devine nefericita. Ea nu stie, inca, „sa le cinte mincarurilor sale”, pentru ca un cintec vine din dragoste sau din multumire, iar multumirea si dragostea vin atunci cind esti constient ca ceea ce faci hraneste pe cineva cu dragoste. Daca poti sa lucrezi cintind, sa te bucuri pentru ca ceea ce faci este o hrana consistenta si buna pentru cei din jurul tau, atunci esti un alergator fantastic, caci darul tau nu-i in munca, nu-i alergare, nu-i in miscare sau in piinea pe care-o aduci. Motivatia ta pentru viata se piteste intotdeauna in relatia cu lumea, asa cum motivatia celulelor de a exista este intotdeauna legata de prezenta celorlalte celule. Ele se hranesc reciproc si, la fel ca ele, noi sintem legati, deopotriva in suferinta, ca si in iubire. Cum spuneam ieri, criza altora devine – fie si inconstient – o criza personala si, la fel, bucuria altora se transfera in noi. Cei din jur ne sint motivatie pentru viata. Si, nicicind nu le sintem mai de folos decit in momentele in care au nevoie cu adevarat. Cind cineva are nevoie de noi, universul Vietii ne poate solicita ajutorul prin el. Cind cineva se afla la ananghie, tocmai
atunci devenim alergatori mai puternici si mai constienti pentru noi insine (si poate ca acesta este adevaratul sens al iubirii si al sentimentului religios!). Caci in universul existentei, noi nu sintem atit de separati precum ne vedem, nici atit de individuali pe cit tindem sa ne credem. Legaturile subtile, nevazute ale Vietii insasi ne impulsioneaza printr-un firesc dans al nadejdii si al credintei catre a „aler­ga” mai mult pentru altii, decit am face-o pentru noi insine. Si tocmai atunci ne ofe­rim inconstient motivatii pentru propria Viata. Si tocmai
atunci fiziologia ni se imprimavareaza, inima ne functioneaza mai coe­rent, creierul pare sa judece mai limpede si bucuria inimiii sa ne deschida portile catre cel mai minunat, mai demn si mai frumos mod de a trai.