Imaginea sufletului e-n tot ce ne-nconjoara!

Serghei Nicolaevici Lazarev, un bioterapeut rus care a raportat multiple vindecari prin rugaciune si schimbarea atitudinii interioare a omului, spune – intre altele – ca “evenimentele sint provocate de subconstientul omului. Tot ce se intimpla in jurul unui om corespunde in totalitate cu
starea lui emotionala. In jurul nostru nu se poate intimpla nimic agresiv daca in sufletul nostru nu exista
agresivitate”. Iar atunci cind recunoastem agresivitatea sau slabiciunea, de orice natura ar fi ea, facem un pas urias catre noi insine, dar putin mai intregi, putin mai curati si putin mai buni. Sa-ti intelegi slabiciunea si s-o recunosti deschide portile de aur ale adevarului interior, prin care ti se schimba automat energia. Caci slabiciunea, nefericirea, suferinta, durerea, disperarea ori ura reprimate se pot ivi nastrusnic, ori violent din lumea evenimentelor. Si, chit ca ele nu-s altceva decit un fel al oglinzii de a ne arata monstruoasele riduri ale mintii ori ale sufletelor, noi nu ne rugam pentru iertare si nu ne recunoastem in ele. Dar ne luptam cu ele ca si cum ar apartine altcuiva. Sintem precum un personaj inconjurat de oglinzi, care ataca propriile gesturi, propriile frici, propriile violente si strimbaciuni atacind oglinzile! Oamenii din jurul nostru ne reflecta. Evenimentele ne povestesc pe noi noua insine si ne aduc cu acuratete, cu intelepciune, cu putere si cu intreaga indrazneala a legilor universale in fata “umbrei” proprii. Ceea ce nu vrem sa fim ne apare cu intreaga claritate in chipul celor ce ne displac total. Ce vrem sa ascundem ni se arata in lumina, prin oamenii care se comporta cu noi in asa fel incit ne determina sa aducem la suprafata constiintei raul reprimat. Si, cum nimeni nu are scutire divina de la “umbra sa”, cu totii ne intilnim cu imagi­nile mintii si ale sufletului in lumea ce ne inconjoara. De aceea viata de zi cu zi devine un proces vindecator si unul de autoconstientizare profunda pentru aceia ce pot privi in afara ca spre ei insisi. Caci afara este “si sufle­tul reprimat”. Afara poate fi ”mintea reprimata”. Afara, in fiintele toate, in animale, in pietre, in lacrimi, in frumusete ori in bucurie sintem noi asa cum nu vrem sau ne este teama sa fim. Si, sa nu credeti ca fiinta umana asterne in umbra constiintei doar raul, doar ura, doar minia si uritenia. Unii dintre noi ascund cite-o lumina fastuoasa, extraordinara, cite-o dragoste incomparabila cu ceva din lumea aceasta! Unii isi pitesc lumina, nu vor sa stie ca ea este a lor, in ei, pentru ca ea sa se iveasca de afara, din lume, in forma unor fiinte care-I atrag fascinant. In forma unor iubiri “infricosatoare”! Da, omul ascunde lumina si iubirea mai mult decit intunericul. Si o face pentru ca undeva, in experientele trecute, lumina i-a fost ranita. Inima i-a fost sfisiata de suferinta. Manifestarea iubirii i-a adus un soi de crucificare. Un soi de durere imposibila. Iubirea reprimata de frica suferintei este, poate, una dintre cele mai puternice si mai importante vindecari pe care le datoram sufletelor noastre. Pentru ca sintem buni, dar am uitat. Si aceasta trebuie sa ne amintim pentru a ne reda pe noi noua insine.