Baza, tovarasul Ceausescu!

In primele doua rinduri in care l-am vazut pe tovarasul Nicolae Ceausescu, farul nostru calauzitor, experienta a fost de-a dreptul dezamagitoare. Odata, pe cind Tovarasul se afla intr-o vizita de lucru in judetul Bihor, elicopterul prezidential aterizase pe stadionul echipei locale din Beius; ma catarasem pe copertina bancii de rezerve a oaspetilor, dar n-am reusit sa vad decit o silueta minuscula care, de altfel, a disparut imediat intr-un Aro. Suficient insa ca sa pot povesti ulterior, plin de emfaza, diverse amanunte picante si, intimplator, complet neverificabile, dat fiind ca fusesem singurul din clasa care vazuse scena de la o oarecare inaltime.
A doua oara a fost si mai deceptionant: eram atit de departe si ma gaseam intr-o pozitie atit de nefavorabila, incit nici macar nu sint sigur ca am urmarit cu privirea pe cine trebuie. La finalul ceremoniei, singura mingiiere care mi-a ramas a fost aceea ca patria noastra socialista avea de-acum Canalul Dunare – Marea Neagra, si asta ne va ajuta foarte mult.
Dupa cele doua experiente nu foarte reusite, e de la sine inteles ca, atunci cind sansa mi-a suris nesperat pentru a treia oara, eram decis sa nu las si aceasta ocazie sa-mi scape. Tovarasul urma sa faca o vizita la centrala nucleara si clasa noastra, care cistigase locul I pe tara la concursul de colectare a materialelor refolosibile (aparusem cu moaca si-n Cutezatorii pe chestia asta), urma sa stea in primul rind.
In simbata cu pricina, am intirziat.
Ploua ciineste si curtea scolii era pustie; autobuzul cu fruntasii pe tara la colectarea materialelor refolosibile plecase de mult. In toata scoala nu mai era decit femeia de serviciu, care m-a sfatuit sa ma duc acasa si luni sa spun ca am avut febra. Eu eram insa hotarit ca, de data asta, sa-l vad pe Tovarasu’ de aproape.
Zece minute mai tirziu, biciuit peste fata de rafale violente de ploaie,
coboram in galop strada 23 August, coteam spre stinga si-o luam de-a lungul Canalului, mareata ctitorie la inaugurarea careia esuasem atit de lamentabil in incercarea de a-l vedea de aproape de tovarasul Nicolae Ceausescu. Am mers asa vreo doi kilometri, apoi s-a terminat asfaltul.
Mi-am suflecat cu grija pantalonii si mi-am continuat drumul fara sa preget – de buna seama, o atitudine foarte potrivita pentru un pionier si viitor comunist. Inaintam cu greutate, topaind printre baltoace si ferindu-ma din calea basculantelor care treceau incoace si-ncolo; din cind in cind, ma opream sa-mi scutur picioarele, incercind sa-mi dezlipesc de pe pantofi bucatile mari de clisa care imi ingreunau considerabil mersul. Citiva muncitori au incercat fara succes sa ma convinga sa ma intorc din drum, clatinind din cap in fata unei asemenea hotariri care lor li se parea prosteasca. Am clatinat si eu din cap, mihnit sa constat ca in orasul nostru mai exista oameni care nu merita numele de comunist.
Am ajuns complet epuizat, dar fericit: reusisem. Fata imi radia de bucurie – desi probabil ca nimeni n-a vazut asta, din cauza noroiului care ma acoperea. Mi-am facut loc cu coatele pina am razbit in primul rind; de aici, aveam sa-l vad foarte bine pe Tovarasul.
Diriginta era stacojie si tipa isteric:
– Constantinescu, ce cauti aici? Nu vezi cum arati? Cum crezi ca poti sa apari in halul asta in fata Tovarasului? Treci imediat in spate, cu a VI-a D!
De unde eram, n-am vazut aproape nimic. Eu, Constantinescu, elevul care cistigase pentru prima data in istoria Scolii Generale nr. 4 toate concursurile scolare pe oras, de la concursul de matematica “Traian Lalescu” si concursul de istorie a PCR la “Sanitarii priceputi”, in loc sa binemerit de la scoala, stateam printre prostovanii dintr-a VI-a D si ma uitam cum o vaca pretioasa de la mine din clasa, odrasla semicretina a unei activiste locale de partid, ii da flori Tovarasului. Tremuram de indignare.
Atunci am stiut ca voi deveni comunist.