Probabil ca multi dintre voi v-ati dorit macar o data in timpul studentiei sa intrati la un concert, dar nu ati reusit din cauza ca organizatorii pretindeau sa va cumparati un bilet. Voi incerca in cele ce urmeaza, cu ajutorul citorva exemple, sa vin in ajutorul cititorilor nostri mai tineri, carora banii nu prea le ajung nici de tigari si bauturica, darmite de un bilet la concert.
John McLaughlin,
Sala Palatului, ’92-’93
Cea mai buna metoda de a intra fara bilet la un concert se bazeaza, in mod paradoxal, chiar pe vigilenta celor de la intrare (practic, e ca la artele martiale, te folosesti de forta adversarului). In primul rind, faci rost o jumatate de bilet de la cineva care a intrat deja (jumatatea care ramine la spectator). Cu ea in mina, ochesti cea mai aglomerata intrare si te postezi undeva la marginea pilniei de oameni care se formeaza. Apoi, astepti. Mai devreme sau mai tirziu, se va gasi un dobitoc care va incerca sa treaca de control fara bilet. In momentul ala, absolut toti oamenii de ordine, chiar daca sint zece, vor tabari asupra nefericitului prins ca incearca sa intre fara bilet; in secunda urmatoare, profiti de busculada si te strecori. Ai nevoie de un singur salt, executat cu maiestrie si la timp: te vor repera, dar, daca ai ajuns deja in spatele lor, le arati jumatatea de bilet si pretinzi ca ti-au rupt deja biletul. In haosul creat, nimeni nu-si va aminti cu precizie, iar tu ai trecut deja. La John McLaughlin, a fost singura metoda decenta prin care s-a intrat – a mai fost un tip care a escaladat zidul cu ajutorul unui cearsaf aruncat de sus, dar ala era un aventurier, noi aici invatam sa intram
civilizat.
Jon Anderson,
Sala Polivalenta (’93-’94)
Am vorbit de cea mai eficienta metoda, sa o amintim acum si pe cea mai simpla. Evident, cea mai simpla metoda e sa intri prin spate, cu o spaga rezonabila. Problema e ca merge foarte rar, pentru ca organizatorii nu-s chiar atit de timpiti sa nu se gindeasca la asta, asa ca, de regula, la intrarile din spate riscati sa dati nas in nas chiar cu seful pazei si dupa aia nu mai intrati nici prin fata, pentru ca astia sint oameni rai si tin dusmanie. Cind eram eu student, se putea totusi intra destul de lejer prin spate la Filarmonica din Cluj (acolo paznicii erau oameni buni, poate si pentru ca ascultau Mozart si Rahmaninov toata ziua). Am intrat si la Jon Anderson, printr-un garaj subteran, dar, atentie: imediat ce ati trecut de paznicul din spate, apucati un scaun, o masa, orice, pentru ca pina in sala puteti fi interceptat de
oameni rai, care va pot intreba ce cautati acolo. La Anderson am intrat trei si colegii au sfirsit si cu banii luati, si scosi in suturi afara. Eu caram o masuta de lemn in spate si l-am intrebat pe ala care parea a fi seful unde exact s-o duc, ca ma rupe. Mi-a dat un baiat sa ma ajute, in sufletul lui nu era un om rau.
(continuarea, in numarul de miine)
