Daca totul ar fi “perfect”!

Copacii cresc fara a cauta in cresterea lor perfectiunea. O crenguta apare mai devreme, creste mai repede, alta se naste cu mult mai tirziu. Ritmul fiecarei crengi are un cara­cter indi­vidual, dar toate cren­gile luate impreuna fac un copac. Si copacul nu este perfect, cum nici o crenguta nu cunoaste simetria, nu este ca un cerc, ca o linie sau ca un triunghi. Standardul este o inventie a mintii omenesti, nu una a naturii. Natura nu cunoaste standardizarea, nu urmareste in existenta ei perfectiunea. Un munte perfect ar fi o figura geometrica. Ne-am plictisi de muntii perfecti si de malurile drepte ale marilor in doi timpi si-n trei miscari, daca ele ar avea formele perfecte ale figurilor geometrice. Ni s-ar face acru de atitia oameni perfecti, daca natura ar fi prevazut perfectiunea formelor emotionale. Insasi creati­vitatea n-ar mai avea niciun sens intr-un univers perfect. Numai oamenii viseaza neintrerupt perfectiunea si fac tumbe, si se fac clowni, si se viseaza cei mai frumosi, cei mai destepti, cei mai buni si cei mai creativi dintre oameni. Esenta omeneasca este aceeasi, copacul este acelasi, dar crengile fac ca un copac sa fie diferit de altul si o padure diferita de alta. Nu poti spune ca un copac este prost si altul destept, cind ei sint doar crescuti in mod diferit, in etape diferite, in momente de timp diferite si chiar in conditii dife­rite de mediu. Diferentele de mediu fac copacii prosti si copacii destepti, oamenii prosti si oamenii destepti, dar niciodata oameni perfecti. Totusi, visul omului de a fi perfect ramine o aberatie pe care el o poarta in adincul inimii de-a lungul intregii vieti. Chinuri indelungi, automustruluieli absurde, vinovatii fara sens se preumbla prin mintile omenesti, chinuite de visul perfectiunii. Critica si mustruluiala n-ar mai exista sau ar fi doar accidente emotionale intimplatoare daca n-am vrea sa slefuim marginile muntilor si daca n-am incerca sa ne punem pe noi insine pe socluri marete. De ce ne-am ratoi la prostia altuia, daca n-am gasi perfectiunea propriei inteligente drept o realitate? Ar fi absurd sa ne infigem coltii in lenevia altuia, daca nu ne-am crede intruchiparea harniciei. In realitate, emotiile si gindurile, faptele si cuvintele noastre sint cu mult mai putin perfecte decit formele crestelor muntoase si cu mult mai inegale decit crengile celui mai strimb copac. Goana dupa perfectiune este un vis mai absurd decit visele in care un cal se transforma in copil si copilul zboara in locul pasarilor. Absurditatea mintii omenesti intrece orice inchipuire atunci cind judeca imperfectiunea naturii. Caci natura este mareata prin imperfectiune si perfecta prin ea. Natura este perfecta tocmai pentru ca este diferita. Frumosul si uritul, binele si raul, desteptul si prostul sint inventii ale mintii, nu realitati ale naturii. Acestea toate compun perfectiunea, creativitatea, prin ele apar inventiile si din ele se nasc formele diferite, care ne ajuta sa existam intr-un univers marcat de diversitate, de schimbare. Ce plictis ar fi intr-o lume cu munti ca triunghiurile egale, printre copaci perfecti ca cercurile, printre oameni la fel de frumosi si la fel de destepti. Ar fi absurd un univers perfect, cu oameni care ar iubi la fel, ar arata la fel, ar visa la fel! Perfectiunea este aici si acum, unde lipseste doar mintea care s-o perceapa si omul care s-o iubeasca in tot ce este imperfect.