Unora le place Soni

Acceleratul Baia Mare – Bucuresti trosnea din toate incheieturile si aerul rece matura culoarul, gonind pasagerii in compartimente. Inghesuiti unul in altul, cite cinci pe o bancheta unsuroasa, acoperita cu vinilin, trageam dintr-o sticla de vodca si il asteptam pe nas sa rezolvam amiabil lipsa tichetelor de calatorie. Eram purtatorul de cuvint al acestei gloate de betivani si, prin urmare, relatia cu nasul cadea in sarcina mea.
Dupa ce ne-a masurat plimbindu-si lanterna peste cinstita adunare, experienta trebuie ca i-a spus ca sansele sa avem bilete sint nule. A aprins lumina din tavan, s-a strecurat inauntru, a inchis usa in urma lui si ne-a facut prima oferta: „Doua sute de caciula”. Am sarit in sus, tremurind de indignare: „O suta, sefu’! N-avem mai mult, sintem studenti. Mergem la Bucale, la un concert”. „Ce concert?”. „Nu stii tu, jazz… Uite-aci o mie de lei, ia-i, ca altii n-avem”. Probabil fetele noastre l-au convins ca mai mult nu scoate de la noi; i-a luat si i-a virit intr-un buzunar larg, apoi ne-a intors spatele.
Peste douazeci de minute, s-a intors: „Mai scoateti o suta, ca ailalti au dat cite doua”. N-a mai tinut cu nimic, n-a plecat pina când n-am mai scos cite o suta. Nu i-am purtat pica, nu el era de vina, ci ailalti.
„Ăilalti” erau gasca lui Soni (de fapt, se pronunta Suoani), niste timpiti pe care ii vazuseram pe peron in Cluj, dar cu care nu ne salutam. Soni era un betivan batrin, autointitulat „seful hipiotilor din Cluj”, motiv pentru care eram intrebati oriunde mergeam: „Aaa, clujeni. Deci sinteti din gasca lui Soni, nu?”. Cu ce anume se ocupa, nu stia nimeni, dar, dat fiind ca putea fi vazut la orice ora fie la „Croco”, fie la „Mexicul in flacari”, fie pe vreo terasa la o vodca mica, probabil cu nimic. Vorbea foarte rar, ceea ce pe unii ii facea sa creada ca e inteligent; devenise un fel de guru si nu se deplasa niciodata fara o coada de adepti formata, in special, din ametite de la Arte Plastice si Filozofie, studente in ani mici. Scena cea mai comuna pe care mi-o amintesc il are in centru pe maestru meditind dupa trei sticle de vodca (noi credeam ca e beat cleste si de-aia nu poate vorbi, dar ne-a lamurit o fata ca medita), avindu-i in jurul sau pe adeptii care il priveau cu adoratie; din cind in cind, se trezea din extaz sa borasca, apoi isi stergea zoaiele din barba cu mineca si revenea in Nirvana.
Concertul la care mergeam la Bucale era la Sala Palatului. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa verificam daca se poate intra prin spate. Nu se putea – intrarile erau pazite de jandarmi si era imposibil sa-i mituiesti pe soldati pentru ca erau supravegheati de un superior; in plus, jandarmii erau dublati de organizatorii concertului. In toata studentia, n-am intrat nici macar o singura data cu bilet, prin urmare stiu ce spun: atunci, la John McLaughlin, nici pasarea n-a intrat prin spate.
Stateam in fata Salii Palatului, incercind sa gasim o solutie onorabila, care sa nu implice cumpararea unui bilet, cind s-a raspindit zvonul: un tip, Soni, baga prin spate! N-au trecut citeva secunde si l-am vazut aparind dupa coltul din dreapta: pasea imperial, ca Iisus pe apa, tirind dupa el o multime de amatori de intrat prin spate. Cometa a trecut prin fata intrarii, a cotit la dreapta si a disparut dupa celalalt colt al cladirii. A mai trecut un timp si Soni s-a ivit din nou; de data asta, de dupa coltul din stinga. Cometa a mai serpuit o data prin fata si a disparut dupa coltul din dreapta.
In urmatoarea jumatate de ora, Soni si-a minat neperturbat turma intre cele doua intrari din spate. Dupa fiecare tentativa esuata, o parte dintre adepti parasea discret formatia, insa numarul celor care renuntau era completat imediat la loc de noi doritori, atrasi in mod irezistibil de zvonul ca este un tip, Soni, care baga prin spate.
Din zece citi eram, sapte am reusit sa ne strecuram fara bilet inauntru. A fost, poate, cel mai frumos concert din viata mea – Soni nu putuse intra.
Tirziu in noapte, la iesire, un zvon strabatea multimea: un tip, Soni, stie unde se poate dormi gratis in Bucale.