Stau pe bancuta. In parcul stabilimentului. Motanul Virgil toarce in bratele mele la frecventa stabilita de 63 de hertzi. In cosul de gunoi vad coltul unei reviste: Paranormal. Zimbesc si soarele ma aproba cu o raza ce mi-o proiecteaza fix pe geana stinga. Ce e normal si ce e paranormal, ma intreb. La noi, la nebuni, e normal sa vorbesti cu oricine. Eu, de exemplu, vorbesc cu toate plantele din parc. Am margareta mea preferata si toti copacii imi soptesc cum le cresc frunzele. Imi dau raportul zilnic. Vorbesc cu soarele si imi spune cit de mult transpira la jobul lui. Vorbesc cu luna care e cam muta, ce e drept, dar imi zimbeste frumos in fiecare seara. Dar preferatele mele sint stelele. Stiu ca pare greu de crezut, dar cinci dintre ele sint iubitele si amantele mele. Aya, Maya, Aysha, Moira, Yonia. Asa le-am botezat. Micul meu harem de stele. Si pe Gogu de la cazane il iubesc. Mai ales cind e beat. Il vad lucios, asa, ca o lumina, in inconstienta lui. Dar asta este lumea noastra a nebunilor, o lume normala pentru noi. Cu toate ca Napoleon, nebunul nebunilor, imi spune ca sint sanse, ca uneori, sa fiu un pic cam exagerat. E treaba lui de fapt, daca ma crede un pic mai nebun ca el. Eu macar nu ma cred vreo personalitate istorica. Ce cred ca este paranormal, din punctul meu normal de vedere? Pai ce vad cind ma uit afara? Oameni in cutii. Se trezesc intr-o cutie – acasa. Pleaca la serviciu tot intr-o cutie – masina, autobuz, metrou. Si ajung in cutia numita servici care le da bani ca sa cumpere alte cutii si cutiute. Totul e o cutie cu rafturi si raftulete. Si, la final, urmeaza cutia suprema care asigura rudele ca dragul lor, acum dus, nu se amesteca impreuna cu pamintul. Asadar, din perspectiva mea de dus din aceasta lume, cred ca in viata ai de ales intre libertatea nebuniei si alternativa cutiei.