*Premiera la Teatrul National “I.L. Caragiale”*
”Legenda Marelui Inchizitor”
Fragment din romanul “Fratii Karamazov” de F.M. Dostoievski
Teatrul National, Sala Atelier, 2009
Traducerea: Ileana Littera
Regia: Radu Penciulescu
Scenografia: Dragos Buhagiar
Distributia: Victor Rebengiuc, Nikita Dembinski
Scos din context, poemul lui Ivan Karamazov (din capitolul “Pro si contra”) are o acuitate sporita, iar cutremurarea e cu atit mai mare, cu cit traim intr-o tara in care fetele bisericesti apar tot mai frecvent in ipostaze demonice. Desi, in textul sau, Dostoievski se refera la catolicism, descoperim cu tristete ca nici slujitorii Bisericii Ortodoxe nu rezista ispitelor de toate felurile. In rolul Marelui Inchizitor, Victor Rebengiuc ofera imaginea limpede a puterii care corupe. Ne aflam in Sevilla, in secolul al XVI-lea. Scena este cu atit mai terifianta, cu cit este povestita cu glasul ingeresc al unui copil (Nikita Dembinski). In timp ce in piata centrala a orasului rugurile pe care au fost arsi sute de eretici inca mai fumega, Iisus apare tacut, cu un zimbet blind. Oamenii Il recunosc si Ii cer ajutorul. Iisus ii reda vederea unui orb si readuce la viata o fetita pe care tocmai o duceau la cimitir. In acest moment, Marele Inchizitor traverseaza piata si, intelegind imediat ce se intimpla, da ordin garzilor sa-L ridice pe Iisus. Urmeaza un dialog intre preot si Iisus, de fapt un monolog al Marelui Inchizitor, pentru ca Mintuitorul nu se arata decit in sufletul spectatorului. Infricosat in fata perspectivei de a-si pierde puterea si privilegiile, Inchizitorul exclama: “De ce ai venit sa ne tulburi?”. Tulburarea suprema, pentru el, este faptul ca Mesia readuce robilor sai libertatea de a alege intre bine si rau si de a citi Evanghelia fara “corecturile” aduse de preoti. Asa cum preotii au fost aceia care, din umbra, au provocat rastignirea lui Iisus, si acesta Ii doreste pieirea: “Eu nu Te cunosc si nu vreau sa stiu daca esti Tu acela sau doar semeni cu El, pentru ca miine Te voi condamna si Te voi arde pe rug, ca pe ultimul dintre eretici si aceiasi oameni care azi Ţi-au sarutat picioarele, la un singur semn de-al meu, se vor grabi sa aduca lemne pentru rugul Tau.” Adevarata si dureroasa este descrierea pe care Dostoievski o face slabiciunii si lasitatii umane, spiritului de turma si aspiratiei spre material. Desi Tommaso Campanella si-a scris “Cetatea Soarelui” in temnitele Inchizitiei, viziunea asupra felului in care trebuie orinduita societatea pentru a fi stapinita pe deplin este impartasita, in mare parte, de marele Inchizitor, ca si de dictatorii singerosi care i-au urmat, peste secole. “Slujitorul” lui Dumnezeu pactizeaza, de fapt, cu Satana, visind sa devina stapinul Imparatiei pamintesti – o noua “divinitate” care sa-L inlocuiasca pe Dumnezeu si sa-i supuna pe rebelii care indraznesc sa gindeasca liber. Desigur, planul lui i-a placut lui Hitler, a fost aplicat si in comunism, dar pe Iisus n-a reusit sa-L arda pe rug, cum n-au reusit nici Stalin, nici Ceausescu, nici popii care se dedau la rele.
