Adevar, critica si politete!

A zice un lucru verde in fata inseamna a spune adevarul curatat de brizbrizuri si inflorituri, de periute si de cuvinte second-hand. Cind cineva isi descrie calitatile, pune pe locul intii capacitatea personala de a le spune lucrurilor pe nume. Prea putini simt nevoia sa-si laude politetea, dar aproape toti isi lauda caciula plina cu adevaruri brute. Politetea apare ca o trasatura opusa adevarului, fiindca ea ar exprima exact cantitatea de periute care nu fac cinste pretendentului la adevar. Cel mai curios lucru este acela ca in relatiile sociale „verdele dispare din fata” pentru a fi inlocuit cu o siropoasa discursivitate a periutei. Organizatorii unui congres, de exemplu, alearga dupa periute, intrebind in stinga si-n dreapta: „A fost bine? Nu-i asa ca a fost extraordinar?”. Si, oricum ar fi fost, consolezi politicos omul cu un zimbet care arata a bine.
Politetea functioneaza mult mai acut decit adevarul frust, chiar daca la adevar aspira intreaga suflare, ca la cozonacii calzi. La prima vedere, pare imposibil sa spui frumos adevarul. Dar, la a doua, intelegem ca si recuperatorii vor intra in tainele psihologice ale adevarului politicos, asa incit nu vor mai sparge capetele, nici nu vor mai rupe oasele datornicului. Nici nu vor mai folosi limbajul vulgar al cartierului, ci vor utiliza alianta debusolanta pe care politetea o face cu adevarul. Banditii pusi la sapte ace vor mingiia crestetul datornicului cu pusca si ii vor da vestea proasta cu cele mai frumoase cuvinte. Aceasta poate fi urmarea politetii care domneste pe toate ariile societatii noastre. Uneori, la prezentarile de carte, reputati critici sau scriitori isi misca buzele a disperare, dar povestesc cit de proasta este cartea cu pricina cu un limbaj din care nepriceputul intelege ca a fost facut genial. O exprimare intoarsa din neologisme si comparatii, adica un fel de concediere cu cele mai spumoase cuvinte de apreciere. Politetea face ca adevarul sa se imbrace in straie de cavaler. Un fel in care putem spune „dumneavoastra sinteti cam prost” sau „esti atit de frumoasa azi. Nasul tau acvilin…”! Suna mai bine „nas acvilin” decit „nas strimb” si mai bine sa vorbesti la o prezentare de carte moderna despre genialitatea lui Tolstoi. Adevarul contine in el ceva mai rau decit pusca recuperatorului. Putina politete apare ca o pastila de vindecare a egoului. El vrea sa fie genial, el vrea sa aiba dreptate, el vrea sa para frumos, destept si plin de calitati, intre care aceea de a zice „verde-n fata”. Dar, in fata verdelui incep sa clipeasca beculetele cu lumini
orbitoare. Adevarul raneste. De aceea se spune ca-i mai buna o minciuna frumoasa decit un adevar dureros. Minciuna necesara este un adevar mai mic sau un adevar politicos. Acest tertip atit de obisnuit in comunicare salveaza adesea popoare intregi si micsoreaza dramatismul trait de sufletele indragostite. In loc de „nu te iubesc, mai scuteste-ma”, iubitul ii spune iubitei „nu te merit, esti atit de buna incit este mai bine pentru tine sa ne despartim”. Verde-n fata! Si, iata, intelegem ca politetea nu se opune adevarului, ci il acompaniaza. Amindoua devin pansamente pentru orgoliu. Dar, victoria conteaza…