Natura inferioara si natura superioara a omului!

Toti marii maestri ai lumii au spus ca omul alege continuu intre manifestarea naturii sale inferioare si a celei superioare, intre fortele inconstientului si cele ale constiintei divine. „Intelectul nu este suficient cind sintem confruntati cu
problemele existentei. El este capabil sa reflecteze pentru a-si da seama de ceea ce se intimpla, dar nu pentru a gasi o adevarata solutie. Solutiile pe care intelectul le gaseste sint intotdeauna inferioare; siretenia, inselarea celorlalti, deposedarea sau distrugerea pentru a se afirma pe sine. De aceea intelectul nu este, inca, inteligenta, este prea egoist, prea limitat. Adevarata inteligenta incepe in momentul in care omul invata sa-si lege intelectul de lumea superioara a supraconstiintei, devenind capabil sa-si stapineasca gindurile si sentimentele, folosindu-le pentru binele intregii omeniri”, spune Maestrul Omraam Mikhael Aivanhov in „Viata psihica; elemente si structuri” (Ed. Prosveta). Altfel spus, natura inferioara nu este, inca, depasita prin educatie si instruire, desi acestea au fost, sint si vor fi atuuri ale experientei, pentru ca omul educat nu mai este intru totul sedus de instincte si pasiuni inferioare. Totusi, intelectul continua sa fuloseasca armele naturii inferioare pentru a se ridica pe sine si, pentru aceasta, el ii ataca pe altii. Intelectul cauta in orice un cistig, chiar in cele mai marunte situatii ale vietii. El vrea sa para inteligent si mai bun decit altii, dar nu iubindu-i, nu atit daruindu-le, nu atit dezvoltindu-si partile luminoase ale firii, cit deposedindu-i pe altii de lumina. Atacind lumina, bunele intentii ori frumusetea, generozitatea si caldura altora, Egoul se arata pe el insusi inteligent, frumos, capabil si vrednic de admiratie. Omul superior intelege si simte ca nu ai niciodata nevoie sa-i iei cuiva frumusetea pentru a ti-o dezvalui pe a ta. Nu-i nevoie sa ataci, sa lovesti, sa distrugi, nici sa-i vezi de jur imprejur pe cei incapabili, lenesi, prosti si rai pentru ca, printr-un exercitiu atent de „privire”, sa sugerezi ca esti posesorul indeminatic si puternic al calitatilor opuse. Natura superioara umana este precum „soarele”, asa cum spune tot Aivanhov; ea lumineaza peste toate creaturile si atunci cind le vede slabiciunea ori pulsiunea dezlantuita, nu o face pentru a se arata pe sine in lumina si-n caldura. Iubirea nu are nevoie sa fie recunoscuta si nici nu are nevoie de siraguri de oameni de stiinta care sa-i dovedeasca existenta. Cind apare, este sigur ca este. Nu stii de ce este, dar stii sigur ca nu o poti contrazice si n-ai nici cea mai marunta sansa de a o falsifica. Inteligenta iubirii se arata – in acelasi timp si se impune de la sine sub forma impulsurilor cele mai minunate, cele mai blinde, cele mai marete ale inimii si ale mintii. Toate calitatile divine se exprima fara nici un fel de ajutor, fara fortare, fara dificultate, daca este prezenta iubirea. Iar iubirea nu are nevoie sa atace
pentru a-si demonstra inteligenta si puterea. Ea este, iar atunci cind omul se poate indrepta prin vointa, sentiment, dorinta si alegere catre ea, curentii luminosi ai iubirii se indreapta spre el intru ajutor si binecuvintare!