Actori in mari sau mici roluri ale vietii

Fiecare om joaca in propria-i viata ca intr-o piesa de teatru. Omul este ca o fabrica de gesturi, de jocuri, de piese, de personaje, pe care le crede, intr-un tirziu, a fi el insusi. Devenit actorul genial pe scena proprie-i vieti, fiecare se angajeaza in cautarea rolului care i se potriveste mai bine. Rolul celui care iubeste si sufera din dragoste devine rolul favorit al fiecaruia dintre noi.
Inca din copilarie ascundem in suflete secretul unei iubiri care ne macina, ne enerveaza si ne bucura cu aceeasi nebuna placere. Rolul din copilarie, care nu este altceva decit prima tentaiva a omului de a se cauta pe sine in celalalt, se transforma in marele rol al vietii. Jucat mereu cu mici schimbari de costumatie, de virsta sau de scena, rolul indragostitului izbuteste sa ne acapareze, pina cind rolul se face una cu sufletul. Chinul iubirii, niciodata implinite, dar intotdeauna rivnita cu aceeasi pasiune dureroasa, apare ca acea parte a sufletului insetat, care nu-si gaseste fintina. Daca intimplator apare o fintina actorul trece pe linga ea cu ochii inchisi. In liniste nu apare iubirea, caci ea se ascunde numai in furtuna. Actorul nu cauta iubirea, ci drumul catre ea. Pe drum este suferinta, la un loc cu placerea si tocmai in aceasta consta marele sau joc. Masca este fatada si fatada indragostitului pare a se muta in sufletul sau. Este ca si cum ai spera ca peretii exteriori (fatada unei case) se pot muta in interior, ca si cum confuzia aceasta iti ofera siguranta ca mai poti avea emotii puternice. Actorul se teme de incapacitatea sa de a avea emotii. A pierde iubirea echivaleaza cu moartea personajului. Si tocmai de aceea jocul vietii capata un iz tot mai dramatic, pe masura ce frica de pierdere a propriului suflet duce la confuzia sufletului cu scena insasi, cu personajul insusi. Noi ne oferim unii altora mastile personajelor care am vrea sa fim, cu o inocenta infinita. Cind intrebam „Ma iubesti” sau „Arat bine”, sau „Ce parere ai despre chipul meu” noi vrem sa verificam daca personajul din mintea noastra corespunde cu cel aparut in realitatea celorlalti. Devenim atit de preocupati, de febrili in actiunea de creatie a personajului social incit uitam ca mai avem si suflet sau sfirsim dramatic prin a confunda sufletul cu ceea ce ne inchipuim ca sintem. Toate brizbrizurile agatate de miini, vestimentatia, gesturile, mimica, vocea, vocabularul sau ceea ce ne straduim sa facem in societate devin semne ale nevoii noastre de a juca un rol cit mai bun. Ceea ce ni se refuza devine suferinta si tocmai ea ne inghionteste sa alergam cu mai mare sudoare catre fericire.
Teatrul vietii prezinta in rolurile cele mai diverse esecul sufletului aflat continuu pe drum si succesul actorului, angajat intr-o continua piesa despre „cautare”. Cautam iubirea, gasim drumul. Cautam un om, gasim masca lui. Cautam sufletul, gasim actorul care-l joaca. In rolul nostru, masuram iubirea prin felul in care suferim pentru ea si-i atribuim apoi propriului suflet si propriei vieti doar chipul unei pelicule indelungi de pojghita, presarata pe ici pe colo cu frinturi de fericire. Intelepciunea pleaca de acolo de unde dispare actorul si ramine sufletul, in manifestarea-i pura. Actorul sint eu, cel care vreau sa par, iar sufletul sint eu, cel fericit fiindca sint. Mastile apar si dispar tocmai pentru ca eu sint sa le vad. „Eu sint” devine esenta fericirii, „eu vreau sa fiu” ramine esenta drumului infinit catre cunoasterea fericirii si a suferintei de a nu o gasi vreodata.