Mutarea in Dristor. Noii mei vecini ma intimpina cu caldura. Sint victima unui atentat cu cerneala. O discutie cu proprietarul.
Acum patru ani, m-am mutat in cartierul Dristor. Gasisem un apartament aranjat, chiria era destul de mica, iar proprietarul era un tip ok. Singurul lucru care nu-mi placea la apartamentul asta era ca nu-i gaseam defectul – eram convins ca are cel putin unul, experienta m-a invatat ca trebuia sa aiba unul.
Toata ziua, m-am invirtit prin casa cautindu-l. Am verificat de zece ori instalatiile sanitare, am demontat un panou de la baie si am pipait tevile, am dat dulapurile la o parte, am cautat crapaturi in perete, am verificat daca ferestrele se inchid cum trebuie, am intors casa pe dos si tot n-am gasit nimic. „E clar, cade la primul cutremur si mor ca un sobolan”, mi-am zis. Dupa ce am stabilit ca m-am mutat intr-un sicriu, m-am linistit.
In prima seara, ma uitam la televizor, tolanit intr-un fotoliu, cind
tavanul a inceput sa se zguduie. Eu fiind ardelean, n-am avut cutremure cind eram mic, ca alti copii, asa ca sar ca ars si cind trece tramvaiul pe strada, sint convins ca pina acolo mi-a fost. In prima fractiune de secunda, am gindit, ca de obicei: „Atit de repede! Atit de tinar!”; apoi, mi-am revenit incet, incet si mi-am dat seama ca bubuie doar tavanul, nu si peretii. Pentru ca la mine nu era galagie, mi-am facut socoteala ca nu cu mine au oamenii treaba – poate ii deranjeaza vecinul de deasupra lor.
Peste zece minute, suna soneria. Ma duc sa deschid. In fata usii, un barbat maruntel si indesat ma priveste dusmanos. „Sinteti noul locatar?”. „Da”. „Dati televizorul mai incet, pentru ca nu putem dormi din cauza galagiei”. Si imi arunca o privire semnificativa, din care ar trebui sa pricep cum merge treaba pe-aici. „Nu te supara, amice”, zic, „ma uitam pe Discovery. Auzi ceva de-aici?” (din usa, nu se auzea nimic, nici macar nu-ti dadeai seama ca televizorul e pornit). „La noi se aude, asa ca da-l mai incet”. „Fii atent cum facem: tu te duci acum sus la tine si nu-mi mai bati niciodata la usa. Daca o faci, te calc in picioare”. Inchid usa si sper ca e un incident izolat, pe care l-am rezolvat pe cale amiabila, cu tactul meu recunoscut.
A doua zi, gasesc niste pete albastre in balcon. Era cerneala proaspata, noroc ca e inchis balconul si n-a ajuns pe cearsafurile intinse la uscat. Ma uit in sus si deduc ca n-a putut fi aruncata decit din balconul de deasupra. Il sun pe proprietar: „Smechere! Credeam ca eu te-am dus de nas”. „Da’ ce-ai patit?”. „Ai uitat sa-mi zici de vecinul de deasupra”. „Aaa… Ce-a facut?”. „Mi-a aruncat cu cerneala in balcon”. „Deci v-ati imprietenit deja… Vezi ca e nebun”. „Mersi, am vazut”. „Eu l-am batut o data. Da’ il bati degeaba, nu se potoleste”. „Bai, da’ bubuia in tavan, nu parea ca bate in calorifer… Ce dracu’ face?”. „Nu el, nevasta-sa. Dintre ei doi, el e ala normalu’. Are o bila de fier cu care bate in podea. Adica la tine in tavan”. „Bai, sun la politie daca ii mai aud o data”. „Stai linistit, ca o cheama ei. Sa ma tii si pe mine la curent. Bafta!”.
In seara aia, am adormit fericit: identificasem problema cu apartamentul, macar nu mai urma sa mor ca un sobolan. O luna mai tirziu, cind se zguduiau din senin peretii, se clatina biblioteca si zdranganeau toate geamurile, saream din pat rugindu-ma sa fie doar un ingrozitor cutremur de pamint.
(continuarea in numarul de miine)
