Intii, Unirea Urziceni a fost campioana unui fotbal al derivei. Naviga etic printre derbedeii, blatangiii si fentosii de miza mica ai acestui joc devenit dambla mondiala. La inceputurile ei, atit de recente, nu mi-a placut Unirea. Pentru ca nu stralucea. Recunosc, n-am apreciat niciodata monumentele muncii. In urma cu vreun an sau doi, a murit o fata care trudea (ce verb comic!, dupa mine) 18 ore pe zi la birou. Vreti sa va mint ca m-a impresionat sacrificiul ei pe altarul unei multinationale? M-am stricat de ris cind am auzit stirea! Cu aceeasi stare de spirit urmaream caznele Unirii Urziceni. Dar cel mai tare m-am distrat cind harnicutii lui Dan Petrescu i-au suflat titlul unei echipe de protocol si de vrajeala spusa pe ton sobru (comicii de acolo chiar se iau in serios!), numita Dinamo. Marti seara, insa, impotriva unui Golem ca Sevilla, am admirat chinul Unirii. In ultimele 10 minute ale partidei, m-am uitat ca la sah. Dan Petrescu era cu albele. Muta, se retragea, mereu grupat, intotdeauna acoperit. „Bursucul” era cu albele. Regina sau ture n-avea. Nici macar vreun nebun. Doar pioni, pioni multi si vreo doi cai. Intr-un pustiu fabulos ca Baraganul, caii reprezinta animale de corvoada. Mirtoagele lui Dan Petrescu s-au innobilat alergind precum armasarul acela alb de pe genericul unei emisiuni de pe vremuri – „Tezaur folcloric”.