Nunta româneasca

Alai, panarama, ritualuri de trib si tufis. E nunta româneasca, avindu-l in frunte pe iscusitul nas, escortat de nasa, o doamna cu sunci in trepte, o savanta culinara, inghesuita in carcasa unei rochii de codoasa. Am inceput cu nasul si nasa fiindca ei sint paratrasnetul petrecerii. Mai ales cind se remarca prin dedicatii gen „Trenul vietii, de la nasu’ pentru socru’ mic si invitatii sai”. Pe urma vine masa, furatul miresei si tocmeala pe ea, mai ciocnesc necunoscutii cite un pahar, mai schimba cite o impresie, clipele astea de studiu reci­proc fiind de-a dreptul adorabile. Nimic nu-i mai obositor decit sa te conversezi conventional cu un necunoscut. Dar marele spectacol dezgustator are loc spre miezul noptii. Atunci se opreste mu­zica si seful lautarilor ii cheama pe meseni sa dea darul, pronuntind sumele donate cu glasul suav al lui Yeti, cind distinsul animal paros autopsiaza, pe scoarta vizuinei, fecioara ranita. Românul te invita la nunta ca sa imparti bucuria cu el platind. E frumos cind iarmarocul asimileaza „Marsul nuptial”. Chestia asta te convinge ca avem obrazul cit pneul de tractor si ca sintem o natie de invoiala. Spre dimineata are loc bataia generala. Nasii cu finii, cus­crii cu cumetrii, toata lumea cu toata lumea. Ăla-i singurul moment sincer al nuntii.