Gata. Am fost prins. Cu lacrimi in ochi recunosc ca eu sint vinovat. Am facut ceva de neiertat. Prin gestul meu am compromis ceva legat de stiinta. Lucru pe care nu pot sa-l accept. Nu vreau sa-l accept.
Ceea ce am facut este o mare crima. Impotriva cunoasterii umane. Imi dezvelesc pieptul si strig: „Trageti, hai trageti odata!!!”. Colegii de salon ma privesc cu ochii iesiti din orbite. Nu inteleg nimic. E firesc cind esti internat la nebuni. Dau timpul inapoi si-mi amintesc.
Cu lacrimile curgind agale pe obrajori imi amintesc ce faceam acum un an. Eram in Elvetia. In vizita la acceleratorul de particule. Eram mai multi in grup. Socializam. La un moment dat, mi s-a facut foame. Si cum la intrarea in cladirea acceleratorului ni s-a luat tot mi-am adus aminte ca la buzunarul de la piept al gecii am depozitat un sendvis cu salam.
M-am retras intr-un colt sa nu ma vada lumea si am inceput sa pap. Dar, speriat de zgomotul intens din propriul subconstient, am scapat sendvisul pe jos.
De fapt, a cazut printr-un grilaj din podea. M-am suparat – imi era foame. Asta era acum un an. Astazi citesc o stire si simt ca mai innebunesc o data. Citez: „Operatiunile de repornire a celui mai puternic accelerator de particule din lume, Large Hadron Collider, ce s-a defectat la scurta vreme dupa ce a fost pornit toamna trecuta, au fost oprite dupa ce sistemul de racire s-a defectat, din cauza unei bucati de piine care a ajuns inauntru. Nu se stie cum a ajuns bucatica de piine in sistemul de racire, insa se banuieste ca a fost scapata de o pasare”. Numai ca pasarea am fost eu, Pandan. Intelegeti acum de ce sint disperat.
Am sabotat cel mai mare experiment din lume. Marea mea ingrijorare este ca nu stiu ce s-a intimplat cu salamu’! Daca intra si salamul pe fir? Din cauza lui pamintul s-ar putea transforma intr-o gaura neagra… Gata… Pa… Ies in curte ca nu mai suport stresu’.