Dupa-amiaza la posta

Aveam nevoie de niste plicuri mari, simple si ieftine. Functionarul de la posta – un barbat foarte tinar, aproape un baiat – da dezolat din umeri: au doar plicuri fie foarte mici – oricum, prea mici pentru ce am eu nevoie, fie foarte mari. In plus, pe dinauntru au un fel de captuseala din plastic, care le face destul de scumpe. Parca n-as da banii.
– Stati putin, poate rezolvam cumva, zice barbatul.
Apoi, se intoarce spre una dintre colege:
– Doamna Marieta, mai avem cumva inauntru plicuri de-alea mari, simple?
Doamna Marieta e virita pina peste cap intr-un program de calculator si nu catadicseste sa raspunda.
– Doamna Marieta?
Acum devine evident ca
doamna Marieta a auzit de prima data, dar nu are pur si simplu chef sa raspunda.
Functionarul renunta si se duce sa verifice. Nu sint plicuri.
– Incercati linga, la mesagerie. Va astept.
Merg la mesagerie. Nu au nici acolo. Revin la primul ghiseu.
– Ar mai fi o sansa: poate gasesc la mine in birou. Parca erau citeva.
Isi aranjeaza foarte pedant dosarele pe birou si se ridica sa plece dupa plicuri. In spatele lui – acum o vad bine – sade un fel de closca, functionara tipica de posta – o femeie cu vesnica expresie acra pe fata, aflata in pragul pensiei.
– Unde te duci?
De fapt, auzise foarte bine unde se duce, in tot timpul asta, desi se prefacuse ca rasfoia niste dosare, fusese numai urechi.
– Ma duc sa caut niste plicuri pentru client.
– Si la ghiseu cine ramine?
Sint singurul client. Si ar mai fi si doamna Marieta.
Barbatul ezita. Se uita intii la sefa, apoi la mine. Cumva, inving – pleaca dupa plicuri.
– E, lasa ca fac io sedinta cu voi diseara, ca asa nu se mai poate!
Doamna Marieta se uita aprobator pe sub ochelari. Agentul de paza, angajatul aflat pe treapta cea mai de jos in ierarhia oficiului postal, nu indrazneste sa ridice privirea din pamint; se joaca nervos cu un pix, pe care-l tine linga el pe scaun, mascat de picior.
– Doamna, imi venea sa zic, ar trebui sa-l dati afara, un asemenea om n-are ce cauta la posta: e prea amabil. Inca doi, trei ca el si miine va treziti iarasi ca dau buzna clientii la posta!
M-am abtinut si n-am zis nimic, fiindca ii faceam mai mult rau omului.
Scena finala, aproape absurda: ne-am impins unul altuia, pe tejghea, o moneda de cinci mii. Eu nu aveam doua mii marunt si i-am dat o moneda de cinci mii, el nu avea sa-mi dea rest trei mii si mi-o impingea inapoi:
– Lasati ca-mi aduceti dumneavoastra doua mii cind mai treceti pe-aici.
Pina la urma, am luat-o.
Ma tem sa nu ajung, peste 30 de ani, sa le-o arat nepotilor.
– Stiti de unde am moneda asta?
– Stim, bre, ne-ai mai spus.
– De la un functionar amabil de la posta!
– Ce-ti mai place, bre, tataie, sa le infloresti…