„Intr-un univers complet integrat, nu este posibil nimic accidental. Pentru a fi cu adevarat accidental, un eveniment ar trebui sa se situeze cu totul in afara universului, lucru care, chiar printr-o simpla observatie, apare ca fiind imposibil. Haosul este doar un concept al perceptiei. In realitate, nimic de genul haosului nu este posibil. Pina la urma, mintea lui Dumnezeu constituie modelul de atractie suprem, care guverneaza totalitatea a tot ceea ce exista, pina la ultima particica”, spune David Hawkins, in cartea sa „Ochiul Sinelui de care nimic nu se poate ascunde”; Ed. Cartea Daath). Am mai folosit acest citat si cu alta ocazie si o facem din nou, subliniind – de data aceasta – notiunea de „model de atractie suprem” sau „mintea lui Dumnezeu”. Zilele trecute v-am vorbit despre puterea unor rugaciuni de a ne deconecta de la „mintea lumii” si a ne ajuta sa ne intoarcem, incetul cu incetul, catre „modelul de atractie suprem” sau catre mintea lui Dumnezeu. Vorbim aici – asa cum o facem aproape in fiecare zi – despre ceea ce se intimpla in interiorul nostru in relatia cu lumea, cu evenimentele vietii sau cu noi insine. Vorbim aici despre „modele de atractie ale constiintei”, care ne furnizeaza – de fapt – gindurile, trairile, actiunile, faptele. Am invatat ca, prin rugaciune, putem sa ne indepartam mintea de gindurile lumii si sa ne-o apropiem de gindurile lui Dumnezeu. Ceea ce gindim in fiecare moment apare in constienta dintr-un „cimp de atractie”, mai indepartat sau mai apropiat de mintea lui Dumnezeu. Toate pornirile umane pozitive, constructive, cele din care izvorasc iubirea, iertarea, intelegerea fata de oameni, ingaduinta, dorinta de a ajuta, de a crea, de a construi, de a lumina vietile celorlalti sint intotdeauna semnul indiscutabil al vietuirii noastre „intr-un cimp de atractie” apropiat de cel divin. Gindurile care contin lipsa de iertare, de intelegere, atacurile, violenta de orice fel, agresivitatea, ura etc. sint semnul distinct al faptului ca mintea noastra este atrasa intr-un cimp „lumesc al constiintei”, unde gindim ca toata lumea, traim ca toata lumea, actionam ca toata lumea si aceasta ni se pare normal. Pentru ca tindem sa stam departe de mintea iubitoare a lui Dumnezeu si de toate tendintele frumoase pe care ea ni le daruieste „de cite ori avem puterea sa gindim tot ce-i mai bun pentru toti”, vedem mintea lumii si toate problemele ei, suferintele si agresivitatile drept „stari normale ale existentei”. Si, mai mult, daca mintea omeneasca se afla intr-un moment al sau cu mult prea departe de „mintea lui Dumnezeu”, putem simti respingere fata de ceea ce-i bun si frumos. Mintea prea incilcita in „normalitatea suferintei sale” poate vedea iubirea, iertarea, dorinta de ajutor si frumusetea exprimarii umane ca pe o stare de naivitate, de inocenta si chiar de prostie, confirmind – astfel – faptul simplu ca mintea sa este atrasa momentan in cimpul ratiunii si al logicii lumii. Pentru noi este important sa distingem „unde ne este mintea” in fiecare moment; aproape de Dumnezeu sau aproape de lume? Pentru ca noi alegem permanent intre cele doua „minti”, iar consecintele urmeaza acestei alegeri.