Povestea calugarului si a staretului

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”, este Rugaciunea Inimii (despre ea am vorbit ieri). O recita continuu personajul principal al unui film rusesc exceptional, pe care l-am vazut recent. In timpul razboiului, un tinar este cules de pe malul Ostrovului de catre calugarii care locuiau la Manastirea din apropiere. Fusese la un pas sa-si piarda viata ca urmare a unui complot. Tinarul acesta ramine la manastire si-si dedica viata lui Dumnezeu, pastrind in suflet un sentiment puternic de vinovatie. Credea ca, pentru a-si pastra viata, prietenul sau cel mai bun fusese ucis! Acest om devine ingrijitor la manastirea de pe Ostrov. Cara carbuni cu o roaba toata ziulica si traia din cale afara de auster. Modul lui de viata era cu totul deosebit de al calugarilor, care-si permiteau diferite extravagante, delicii si impliniri ale dorintelor omenesti. Calugarul nostru traia doar cu gindul la Dumnezeu si la ispasirea pacatului de a fi ucis un om prin atitudinea sa. De aceea el recita continuu Rugaciunea Inimii si, din cind in cind plingea pentru pacatele sale din tinerete. Cu timpul, a pri­mit darul clarviziunii si pe acela al vindecarii! Oamenii de peste tot veneau la el pentru ajutor, dar el ii introducea in chilia saracacioasa, le asculta povestile, apoi le spunea: „Uite, ma duc acum sa-l intreb pe staret care-i solutia in cazul tau. Ţine usa deschisa, ca sa auzi ce-mi spune pentru tine”. Si omul lipea urechea de usa facuta din scinduri, iar calugarul se ducea in camaruta alaturata, unde nu era nimeni. Se aseza intr-un colt si intreba „in neant”, dar cu voce tare: „Sfintia voastra, ce credeti ca are de facut omul acesta”? Apoi se ducea repede in alt colt si raspundea tot el, dar cu „vocea staretului”. Apoi, se intorcea in chilia sa si trimitea omul la treaba lui. Asa ca intreg tinutul stia ca „staretul are clarvedere, ca staretul vindeca” si o face prin gura si prin mina bietului calugar! Calugarul nu dorea ca oamenii sa faca un idol din capacitatile sale, nici sa venereze personalitatea sa si aceasta pentru ca stia, deja, ca nu el personal era autorul minunilor, cit Dumnezeu, care lucra prin el. Daca el ar fi spus: „Eu fac miracole, eu sint autorul”, oamenii ar fi construit un idol din el si s-ar fi inchinat idolului, in loc sa-l vada pe Dumnezeu manifestindu-se prin el.
V-am spus povestea aceasta in dorinta de a raspunde acelora dintre dumneavoastra care ati vrea sa stiti „cine scrie acest editorial”. Prin povestea de mai sus vrem sa va spunem ca autorul este un om obisnuit, care-l intreaba pe „staret” cu ce ar putea sa va fie de folos. Ce ar putea sa va daruiasca, asa incit sa puteti fi un pic mai putin singuri, un pic mai calzi, un pic mai buni si, poate, sa faceti fata mai usor unor situatii de viata. Lumea aceasta este plina de nume. Dar, oare, numele cuiva ne ajuta sa fim mai fericiti? Numele cuiva ne indruma mai mult decit mesajul sau? Numele cuiva este mai pretios decit darul pe care el il face sau – macar – incearca sa-l faca? Noi credem ca nu. Va rugam sa primiti ierta­rea noastra daca chiar conteaza si, in acelasi timp, sa primiti toata dragostea „calugarului si a staretului”, precum si darurile pe care ei vi le fac.