Rugaciunea este un instrument foarte puternic de conectare a fiintei noastre la Pacea lui Dumnezeu, asa cum spuneam si ieri, cind ati citit rugaciunea Sfintului Francisc de Asissi si a Maicii Tereza. Rugaciunea nu este, insa, felul in care ne asezam in genunchi si cerem de la Dumnezeu favoruri, privilegii ori implinirea dorintelor, desi la un anumit nivel au si acestea insemnatatea si puterea lor. Noi ne referim acum la „rugaciunea” a carei putere ne poate schimba mintea, trairea interioara si modul de a ne trai viata. Rugaciunea de ieri era una dintre ele. Exista in traditia isihasta ortodoxa (se foloseste in special la Muntele Athos) Rugaciunea Inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. O rugaciune – pe cit de scurta, pe atit de puternica (miine vom vorbi despre „Tatal Nostru” si semnificatia sa pentru viata)! Dar, ca si moastele sfintilor, ca si Iisus insusi pe vremea vietii sale pamintesti, „miracolul rugaciunii se ascunde in credinta, in rabdarea si-n puterea de concentrare a celui ce-o spune. La muntele Athos, calugarii recita Rugaciunea Inimii necontenit. Fie ca matura, curata cartofi ori se spala, ei nu fac altceva decit sa repete continuu si constant Rugaciunea Inimii. Si nu asteapta prin aceasta nici un miracol. Nu asteapta sa pice din cer vreun cont, vreo afacere buna, vreo iubita apetisanta ori capacitatea de a vedea cine al cui dusman este! Rugaciunea isihasta sau Rugaciunea Inimii ne detasaza si ne desprinde de gindurile lumii. Rugaciunea Inimii nu-i mai permite mintii sa-si inzdraveneasca puterea de a gindi raul, distrugerea, nefericirea si frica lumii. Spusa de dimineata pina-n noapte, spusa cu rabdare, cu perseverenta si cu toata credinta, Rugaciunea Inimii le-a adus unor oameni daruri de neimaginat. Unii au primit darul clarviziunii, altii pe acela al puterii de a vindeca, altora li s-a daruit accesul la intelepciune si la intelegerea a ceea ce este existenta, Viata, Dumnezeu, sfintenia sau pacatul. Acest gen de rugaciune are doua secrete esentiale: 1) puterea mintii de a se concentra asupra rugaciunii, ceea ce o distrage de la sporovaiala ei asupra lucrurilor lumii; 2) repetitia rugaciunii. Concentrare si repetitie, iata cele doua aspecte fundamentale care fac din orice rugaciune un drum ori – poate – o portita catre exprimarea mintii divine prin om. Un om obisnuit care incepe sa „repete” o rugaciune se va confrunta cu obstacolele puse in cale de propria sa minte inainte de a se putea concentra cu desavirsire asupra rugaciunii. Mai intii, el va constata ca „mintea proprie gindeste in paralel cu partea constienta care spune rugaciunea!”. Omul ar putea simti ca are doua minti, care gindesc in acelasi timp. Va avea dificultati de concentrare, va uita rugaciunea, poate uita cuvintele sau poate uita s-o mai spuna. El poate depasi acestea toate prin decizia constanta de a relua rugaciunea si de sute de ori, daca este nevoie, prin perseverenta si concentrare voita pina cind „mintea paralela nu se va mai auzi”. In plus, apar deturnari si din lumea exterioara si aceasta pentru ca noi sa vedem ca exista o putere a mintii, care se manifesta deopotriva prin gindurile proprii, dar si prin actiunile si evenimentele vietii de zi cu zi.