Stateam singur in salon si stateam degeaba. Pe neasteptate, intra doctorul. Se uita la mine ca si cum m-ar recunoaste si ma intreaba: “Pandan, de fapt de ce te afli tu aici?”. “Pentru ca-i innebuneam pe altii. Adica pe colegi, pe prieteni, pe vinzatori chiar si pe controlorii din autobuz. Inevitabil cu toti ajungeam la dicutii filozofice, iar cind le explicam ca singularitatea din ei le bruiaza cimpul cuantic traind astfel intr-o lume deformata, toti, dar absolut toti isi ieseau din minti. Si ca sa nu innebuneasca ei, m-au internat pe mine”. “Aoleu si eu simt ca innebunesc”, se lua doctorul cu miinile de cap. “Mai Pandane, Pandane, ce baiat destept ai fi tu daca… Ma rog. Fii antena. Se organizeaza un concurs inter-spitalicesc de poezie. Cei mai mari nebuni ai tarii si-au anuntat cu entuziasm participarea. Iar marele premiu este o camasa de forta cu floricele, pantaloni de forta asortati si un joben galben, de forta si el, plus un tur complet – all inclusive – al statiunilor de psihiatrie din tara. Te bagi?”. Bineinteles ca in secunda doi am luat pixul din gelatina in mina (cu pixuri normale nu avem voie ca ne taie) si a iesit asta:
“Gutuia in borcan statea
Si se-ngrasa de-nnebunea
Cu gheara frunza apuca
Si-o flendurea in pana mea…
La schi plecam de dimineata
Ma scuturam des de matreata
Si incercam sa fiu vioi
Intr-un trifoi cu patru foi
Si existenta abordam
Cu o bucata de salam
Turnat in noi de nu stiu cine
Si-ngenuncheat cu trufe pline. Sfirsit…”
“Nebunie curata, de un dadaism fulminant”, a jurizat comisia de apreciere a poeziilor. Si am cistigat marele premiu.