Sint oameni care pierd dintr-o data ori in perioade relativ scurte de timp, tot ce au mai bun si mai drag. Sint oameni care traiesc un sentiment de slabiciune si de pierdere extrema. Sint perioade in care totul pare sa mearga invers, totul pare sa se prabuseasca. Sint vremuri in care avem sentimentul pierderii puterii, sentimentul singuratatii absolute, vremuri in care rautatea, ura, dezordinea si suferinta par sa ne acompanieze vietile. Si tocmai atunci nu intelegem „de ce”? Sintem oameni buni, am ajutat alti oameni, poate ca am dus dorinta de ajutor pina la sacrificiu de sine. Poate ca am trecut prin mari renuntari tocmai pentru ca ne-am propus sa fim mai buni si sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Atunci, de ce avem atit de multe probleme? De ce dreptatea noastra apare ca nedreptate in ochii altora? De ce sintem acuzati, pusi la zid, atacati sistematic si in mod irational? Luati de valurile trairilor ce se ivesc in inima si-n mintea noastra in mijlocul marilor sau mai maruntelor probleme de viata, tindem sa ridicam un mare deget acuzator catre cei ce ne ataca (fie oamenii iubiti, fie cei in care am crezut si ne-am pus sperante) si sa ne scufundam in suferinta, intr-o stare de neajutorare, de autorisipire, or de mare deruta. Putem crede ca Dumnezeu insusi ne pedepseste pentru ceva anume, iar acest mit al pedepsei ne tulbura fantastic si ne rataceste prin suferinta. Vreme indelungata oamenii au crezut intr-un Dumnezeu razbunator, care pedepseste oamenii cu o cruzime de neimaginat. Astazi, insa, ne este limpede ca Dumnezeu nu poate fi cauza raului. Dumnezeu nu sta cu biciul in cer, gata sa-l arunce pe spinarile pacatosilor, cum nici nu-i premiaza pe cei mai buni dintre noi. Atunci, daca lumea ne ataca, daca totul pare ravasit si in degringolada in jurul nostru, cine face toate acestea si de ce? Este deosebit de important sa intelegem ca „inconstienta este si cauza suferintei, a rautatii si a raului”. Prin aceasta intelegere, ni se deschid ochii sufletului si ni se lumineaza mintea pentru a vedea suferinta, deopotriva in noi insine, ca si in ceilalti. Puterea lui Iisus de a spune chiar pe cruce „Iarta-i, Doamne, caci nu stiu ce fac!” venea din profunda sa constienta. Isus a stiut ca omul inconstient nu-l poate recunoaste pe Hristos. Omul inconstient loveste amarnic, dureros, ataca si distruge in mod iresponsabil. Omul inconstient sufera din pricina rautatii sale, pe care-o atribuie apoi lumii. El sfirseste prin a-l gasi vinovat pe cel nevinovat. Caracteristica sa de baza este „altul a gresit/ tu ai gresit/ altul este vinovat/ eu am dreptate/ meriti sa fii pedepsit”. Cind „atacurile Egoului” navalesc din lumea inconjuratoare asupra noastra este fundamental sa actionam „in mod constient”. Raspunsul de „atac” la atac exacerbeaza puterea fortelor irationale si le indeparteaza de constienta, intelegere si adevar. Ele isi extrag energia si puterea chiar din raspunsul nostru violent, asa incit picam in capcana, sintem atrasi in energia inconstienta si devenim asemeni celor pe care-i aratam cu degetul! Dar, sa pastram vie in suflet imaginea aceasta: cind totul pare prabusit, Dumnezeu este mai aproape de noi ca niciodata!