Inconstienta celor pe care-i iubim (I)

Initiatii, dar si preotii crestini, ne spun ca, pe masura ce sintem mai iubitori de Dumnezeu si pasim mai hotariti, mai cu putere spre El, fortele intunecate se rascolesc si ele. Nu le vedem ca pe niste entitati, care merg cu tramvaiul sau ne scuipa seminte pe crestet, dar le putem resimti in tot ce navaleste sub forma problemelor de viata ce ne apar in cale. Brusc, un prieten pe care-l iubim foarte mult poate incepe sa se comporte alandala. Un om iubit poate sa ne tradeze si sa ne fringa inima. O boala poate navali peste noi. Un sef sau un subaltern – de ce nu? – isi poate manifesta Egoul, maltratindu-ne zi de zi cu vorbe si comportamente care ne pot trimite fiori. Pe masura ce devenim mai iubitori, mai toleranti, mai blinzi si mai puternic conectati cu iubirea, se poate sa „deranjam” forte pe care nu le cunoastem indeajuns ori nu le cunoastem deloc. Cind decidem sa ne deschidem catre dragoste, tot ce nu este dragoste ne apare in cale. Opusul dragostei pare sa ni se arate prin oamenii dragi noua, prin cei de care depindem, prin toate lucrurile si fiintele ce ne pareau demne de a fi iubite. Marii initiati descriu aceasta etapa a vietii si insista sa raminem in rugaciune si in decizia de a merge catre Dumnezeu, orice ar fi. Ei ne invata ca fortele intunecate „par sa ia mintile unora dintre oamenii apropiati” pentru un timp si sa ne atace prin ele. In acel timp, cei mai iubiti oameni se pot comporta teribil de agresiv cu noi, aducind la suprafata constientei noastre trairi, emotii, ginduri si senzatii sfisietoare. Poate fi teama, poate fi ura, poate fi vinovatie ori nefericire intensa. Pot fi lacrimi si pot fi dureri de toate felurile. Oamenii pe care-i iubim par sa ne creeze toate acestea si sa afiseze, in acelasi timp, un comportament complet inconstient. Cind ni se intimpla astfel, se poate sa fim noi insine atit de absorbiti de tot ce ni se intimpla incit sa nu observam „inconstienta” evidenta a celor implicati. Fortele inconstiente care „iau mintea” si o fac incapabila de discernamint, de responsabilitate, de intelepciune, de afectiune ori de frumusete ne acuza chiar pe noi de tot ce se intimpla. Ele intind degetul acuzator si iresponsabil catre noi, incercind sa ne demonstreze ca sintem vinovati, ca am participat cumva la actiunile amintite, ca nu sintem demni de iubire, nici prea buni, nici prea inteligenti, nici merituosi. Aceste forte ocolesc logica, ratiunea, adevarul ori dragostea si lovesc cu o incrincenare ce ne poate opri din drumul nostru. Tot ele ne pot induce indoiala, teama si suferinta si – prin acestea – ne sugereaza ca Dumnezeu nu ne vine in ajutor. Inteleptii ne incurajeaza si insista sa raminem in iertare, in dragoste si-n toleranta, caci raspunsurile de tip „atac” hranesc chiar irationalitatea si indirjesc exprimarea negativitatii in continuare. Daca treceti prin perioade dificile si aveti sentimentul ca sinteti atacati ori ca totul pare fara speranta, intensificati rugaciunea si cereti puterea de a ierta, de a accepta, de a avea rabdare si a le permite acestor forte inconstiente sa-si consume energia.