Mergeam agale spre casa, cu gindurile plutind aiurea intr-o dimensiune perfect paralela cu cea in care imi tiriiam pasii, cind o lumina puternica apare in fata mea. Era atit de puternica incit simteam ca realitatea se dizolvase cu totul devenind una cu lumina respectiva. De mic visasem sa fiu rapit de extraterestrii si uite ca acum visul nu mai e vis. Ci realitate.
Dar, din pacate, rapirea a fost doar partiala pentru ca nu am vazut nici un extraterestru de fapt. Lumina s-a mai diminuat si am inceput sa disting conturul unei camere ovale, foarte mari. O voce ma intreaba calm, intr-o româna aproximativa: “Ce vrei sa vezi?”. “România peste 50 de ani”, raspund.
In mijlocul camerei apar imagini tridimensionale cu Bucurestiul. Ciudat. Case nu mai exista. Doar corturi de diferite marimi. Observ ca strazile sint pustii.
O multime uriasa de oameni se afla de o parte a singurului drum asfaltat pe care il pot observa: Calea Victoriei. Sute de mii de bucuresteni (?) striga din toate puterile “Slava, Marele Zeu! Slava, Marele Zeu!”.
Pe la inceputul Caii Victoriei, acolo unde a fost cindva cladirea Guvernului, observ ca se porneste un fel de caruta foarte mare, semanind oarecum cu un car alegoric imbracat cu o pinza alba. Totul tractat, estimez, de vreo 200 de ciini si tot atitea pisici. Carul avanseaza lent. Pe el sint prezente trei personaje infasurate in cearceafuri albe si au pe cap o cununa de lauri de culoare aurie.
In mijlocul carutei alegorice se afla o lada mare cu diverse chestii in ea. Multimea incepe sa strige frenetic: “Slava Madim, slava Ce oana, slava Decali !!!”. Iar cei trei, saluta majestuos si, din cind in cind, scot din lada cite un mar, cite o lipie, cite un os sau o bucata de brinza si le arunca in multime precum (acum) vedetele rock isi arunca sapca sau chilotii in public.
Cind ateriza cite un mar pe jos zeci de oameni se imbulzeau sa-l prinda, iar daca mai cadea ceva in apropiere schimbau imediat orientarea gramezii. “Chiar asa va arata România peste 50 de ani? intreb eu vocea”. “Nu. Asa ar vrea ei sa arate si sa fie slaviti peste ani. Dar ei nu stiu ca de fapt peste citiva ani nu vor mai exista ca si clasa”, raspunde vocea. “Cine sint «ei»? Care «clasa»”? intreb eu stilpul aparut brusc in fata mea. Lumina disparuse…