Un om care atinge si stapineste vislele largi ale Sinelui si, prin aceaasta, devine matur spiritual, prefera „sa fie fericit in loc sa aiba dreptate”. Intre dreptate si fericire alegem si noi, chiar daca subiectele, pretextele, judecatile si problemele par a fi mereu altele sau mereu noi. Egoul uman se zbate pentru dreptate si chiar atunci, in clipa aceea, in ceasul acela, el renunta la fericire. A fi drept este minunat. Dar daca „a fi drept” inseamna a deveni rau si a trai cele mai nefericite, mai mizere si mai toxice stari interioare, daca tii cu orice pret la dreptatea ta si te straduiesti s-o impui, s-o legiferezi, sa o asezi cu forta in fata lumii, atunci alegi inconstient sa fii nefericit. Dorinta de a avea dreptate conduce omul catre un soi de Iad interior, in care gindurile, trairile si emotiile toxice il intoxica pe acela ce renunta cu atita usurinta la natura iubitoare a Sinelui sau. Nimeni nu se naste rau si nimeni nu se naste nefericit. Nimeni nu se naste drept sau nedrept, in adevar sau in minciuna! Dar toti ne gasim – intr-o zi sau in alta – in fata unei provocari, in miezul careia vietuiesc – umar linga umar – dreptatea si fericirea. In mintea noastra gasim ca „avem dreptate”! Realitatea exterioara ne confirma viziunea. Sa zicem ca un om iubit ne paraseste. Cineva ne tradeaza. Altcineva ne ia un lucru pretios. Cineva ne face necazuri. Este – zicem noi – drept si se justifica ura, respingerea, frustrarea sau nefericirea pe care le simtim. Si – pentru ca „avem dreptate”, ne oferim noua insine justificari pentru propria suferinta. Ne vedem indreptatiti sa avem opiniile pe care le avem si – inconstient – ne dam singuri pe derdelusul periculos al suferintei. De fapt, oricita dreptate am avea, oricit ne-ar fi de puternice, de aprige or de intelepte argumentele, aceia ce sufera mai intii si mai intiI „justificat” sau nu sintem noi insine. Oricit de nobila ar fi „dreptatea”, nu putem niciodata s-o impunem fara a ne pierde fericirea. Nu putem sa fortam intelegerea dreptatii sau a devarului, fara a pierde seninatatea personala. De fapt, legile subtile ale Universului au grija de „adevar” si au „grija de dreptate”, mai ales atunci cind sintem constienti de aceasta. Noi nu avem nevoie sa ne sustinem dreptatea cu surle si trimbite pentru ca dreptatea se autodovedeste in cele din urma. Daca cineva actioneaza nedrept in relatia cu noi or daca intr-o situatie anume sintem judecati pe nedrept, stradania de a dovedi contrariul nu face decit sa ne duca pe drumul nefericirii. Acceptarea si iertarea nedreptatii vindeca si alina, sprijina si elibereaza si atrag consecinte fericite in experienta vietii noastre. Nefericirea este o consecinta imediata a unei exacerbate dorinte de a a avea dreptate. Dar, renuntind la dreptate pentru seninatate inseamna a renunta la Egoul nostru pentru Dumnezeu!