Ni se pare uneori ca nu mai putem supravietui fara o fiinta anume, fara o casa, fara o slujba sau fara un acaret oarecare. Ne simtim raniti adinc in calciiul care ne aduce deplina sugrumare si traim atunci ca si cum ne-am prabusi cu un supersonic. Nebunia face ca noi sa reactionam adesea disproportionat chiar pentru flecusteturi, sa ne cuprinda toata disperarea pentru cinci lei pierduti, cum o nota de patru pe care o ia copilul la scoala sa se faca drama dramelor. Avem un talent nesabuit al disperarii. Zbaterea noastra ne ajuta sa ne justificam statutul de victima a altora, a vietii, a copiilor, a nevestei, a amantului, a societatii sau a sortii. Si aceasta fiindca n-am recunoaste in ruptul capului ca nu avem capacitatea de a fi fericiti. Cind apare in viata noastra un suris oarecum liniar al zilelor, al noptilor, o abordare banala a miscarii si a trairii, ne plictisim amarnic.
Furati de iluzia ca ceea ce este interzis ne aduce fericirea, incepem o goana nebuna dupa obiectul cu pricina si-n plina desfasurare a evenimentelor ne rupem genunchii, sufletele, mintile, poalele si picioarele, uneori chiar vietile.
Facem infarct pentru un salariu pierdut, ne apuca durerea de ficat pentru o fata de masa patata, ne credem in iad de indata ce ne paraseste ixulescu. Nu mai avem deloc simtul adevaratei drame si al adevaratului necaz, pentru ca majoritatea dintre noi n-au trait vremuri de razboi, n-au smuls radacini de plante sa le arunce in oala, n-au avut copilul la urgenta niciodata si nu s-au trezit ei insisi intr-o stare limita. Aceste drame exista aproape de noi, se desfasoara permanent si constant. Multi oameni sufera de foame, de frig, multi oameni se lupta cu moartea si multi lupta intr-adevar cu viata.
Noi, cei de pe margini, putem macar sa observam in trecere acestea, atit pentru a intinde mina sa-i alinam pe cei ce sufera, cit si pentru a intelege cit ne alintam cind ni se pare ca se darima mapamondul. A privi prin comparatie devine alinator si capata chiar un iz de privire mistica, acea privire care sa ne ajute, totusi, sa intelegem ca ne lipseste doar ceea ce vrem sa credem ca ne lipseste. Cel mai adesea lipseste capacitatea de a ne conecta la firul fierbinte al realitatii si a arunca un ochi plin de generozitate catre ceilalti. A ne plinge de mila este un obicei. A ne fi mila de altii este ceea ce ne ajuta sa scapam de obicei. Pentru ca, ocupat cu mila pentru altul, uiti sa-ti mai fie mila de tine si atunci devii mai eficient in a trai decit in a te preface ca traiesti. Dar noi, in numele milei de sine, le daruim oamenilor apropiati multa suferinta, precum si reprosul ca ei nu izbutesc sa ne faca fericiti. De fapt, nimeni nu ne aduce fericirea pe tava cu ceai. Fericirea este o licoare fermecata pe care o are cel ce mai intii o poate darui.