Pe b-dul Decebal, incetinesc in dreptul restaurantului Rubby Tuesday si imbratisez cu privirea zona. Nu se vede nici un loc de parcare liber, nici pe Decebal, nici mai in spate, printre blocuri. Dintr-o ghereta alba de pe trotuar tisneste un paznic, se opreste cu virfurile pantofilor pendulind periculos peste bordura si intepeneste usor aplecat de spate, asteptind. Cobor geamul si-l intreb de un loc de parcare.
– Imediat, sefu’.
Linga ghereta e o groapa cascata in trotuar, se lucreaza la niste conducte. Groapa e inconjurata de o banda atirnata de niste bete, dar cum pina la strada mai era loc de o masina, paznicul trasese banda citiva metri mai incolo si acum – l-am felicitat in gind pentru inventivitate – avea propriul lui loc de parcare. Izolat cu banda, nu asa!
Se executa cu miscari scurte si repezite. Scoate batul si-l muta la loc, unde il pusesera muncitorii, eliberind locul de parcare. Apoi face un gest larg si usor teatral cu bratul, adica: poftiti, sefu’, ce nu fac eu pentru dumneavoastra?
Am vrut sa-i dau zece mii pentru deranj, dar m-am gindit ca o sa ma vada intrind la Rubby Tuesday si o sa creada ca sint plin de bani si zgirciob. I-am dat trei’j de mii, a fost multumit.
Intotdeauna l-am invidiat pe Copos pentru naturaletea cu care se plinge de bani; eu pur si simplu n-am putut sa-i spun: “N-am, mosule, mai mult, sint sarac…”.