Intr-o seara, in parcul Cringasi, ma intersectez cu doi tipi cu moace de sergenti lipoveni. Ce cautau acesti doi bravi barbati in parc la ora 6 seara, ora la care circiumile sint indeobste deschise, n-as putea sa va spun; cert e insa ca, in orice caz, nu parasisera de mult bodega, pentru ca aerul din jurul lor avea un iz proaspat de bauturica. Unul era un vlajgan roscovan, cu niste miini imense – oricum, mult mai lungi decit minecile gecii; celalalt, scund si indesat, cu niste picioare cracanate printre care s-ar putea strecura cu usurinta un copil, parea a fi seful. De altfel, din conversatia celor doi reiesea clar ca posesorul inteligentei superioare este piticul, intrucit vlajganul se marginea doar la a-l incuviinta si a necheza prosteste.
Se vede treaba ca tipul cel scund avea ceva pe git, ceva ce trebuia neaparat expectorat. Din nefericire, acel ceva refuza cu obstinatie sa iasa; cu cit se intimpla asta, cu atit omul se indirjea mai tare si depunea mai mult efort. Inainte de a drumul unor zgomote infioratoare, se incuraja racnind prelung: “Deaaaaa!”, dupa care obrajii i se umflau, ochii ii ieseau din orbite, iar tipul incepea sa horcaie si sa hiriie din toate incheieturile, in incercarea eroica de a expectora acel ceva; la sfirsit, icnea, ca jucatorii de tenis dupa un rever care ii secase de puteri. Nefericit pentru ca tovarasul sau dadea gres, roscovanul isi trecea laba imensa peste umarul sau si-l imbarbata prin citeva cuvinte menite sa-i refaca moralul: “Ba, daca iese, gauresti asfaltul!”.
Am trecut prin dreptul lor cu atentie (piticul putea izbuti in orice moment) si m-am indreptat spre celalalt capat al parcului. Cei doi se indepartau incet de mine; din cind in cind, pina la mine ajungea un strigat tot mai stins: “Deaaaaa!”.