Întâlnirea de la Bruxelles între Recep Erdogan şi liderii europeni pe tema noii crize a migranţilor s-a încheiat în nota unui dialog al surzilor. Situaţia din jurul Siriei, unde armata turcă pierde teren în faţa fostului aliat Rusia (dar cere acum sprijinul NATO), este o ameninţare pentru toată Europa, milioanele de refugiaţi provoacă cea mai mare criză umanitară din acest secol şi sunt folosiţi de Turcia ca armă politică odată cu deschiderea graniţelor spre UE, pe motiv că nu îi acordă sprijin financiar.
Criza migranţilor a început de fapt în urma intervențiilor occidentale, în principal, în Afganistan în 2001 (unde a fost și Turcia prezentă), apoi în Irak în 2003 (sub false pretenţii), înainte de a experimenta o explozie la începutul „Primăverii Arabe” sau “Revoluțiilor” din 2011, în special în Siria, provocând mișcări de populație fără precedent în această țară și contribuind la răspândirea rapidă a ISIS în Orientul Mijlociu. Turcia a absorbit cea mai mare pondere a acestor refugiaţi politici, aproape 4 milioane de oameni stabiliţi pe teritoriul său, o primire care a reprezentat o povară financiară considerabilă și dificil de asumat pentru guvern și pentru populație. Spre deosebire de Uniunea Europeană, obişnuită să dea lecţii de morală pe tema migraţiei, care este o mare putere economică a lumii. Trebuie amintit că după apogeul anului 2015, în care aproape un milion de refugiați au intrat în Europa (în special în Germania, reprezentând un șoc fără precedent pentru acest stat), Bruxelles şi Ankara au semnat un acord pentru fixarea unui număr maxim de refugiați pe pământ turcesc. A funcţionat strună, deoarece numărul migranților care soseau în UE a scăzut drastic, de la 3.500 pe zi la doar câteva zeci. În schimb, UE s-a angajat, așa cum s-a întâmplat cu alte țări care găzduiesc refugiați din Orientul Mijlociu (Liban, Iordania, în special), să elibereze o sumă substanțială de aproape 6 miliarde de dolari. Bani care nu au fost plătiţi încă integral, cum se întâmplă prea des atunci când vine vorba de ajutor internațional. A urmat războiul sirian, apropierea între Ankara şi Moscova (care a iritat NATO) a mers până când Vladimir Putin a ajuns să controleze teatrul de luptă iar Recep Erdogan –izolat şi imprevizibil – a ajuns în situaţia de a-şi susţine revendicările în zonă folosind ameninţările cu inundarea cu refugiaţi a Europei, cerând sprijinul comunităţii internaţionale şi mai ales al NATO.
Cu toate acestea, îngrijirea acestor refugiați a avut un cost enorm pentru Turcia, estimat la 40 de milioane de dolari. În Siria nu se mai poate trăi, pe SUA o lasă rece jocul lui Erdogan cu refugiaţii, Bruxellesul nu vrea ca ei să vină în Europa, dar nu are nici acum un plan pentru această criză. Complicată este şi aderarea Turciei la UE – după mai bine de 20 de ani, tratativele au ajuns la un punct mort, cursul politic impus de Erdogan a avariat serios relaţiile bilaterale cu state precum Germania, Olanda sau Franţa, care au blocat negocierile de aderare în mai multe rânduri. O altă problemă este menţinerea relaţiei între NATO ( aflat în “moarte cerebrală”, după preşedintele Emmanuel Macron) şi “stâlpul său estic”, Turcia, a doua armată a structurii militare transatlantice. În cazul în care Recep Erdogan se va depărta de la alianţele consolidate înspre state precum Iran sau Rusia, atunci Occidentul va pierde influenţa în regiune. Aceasta ar însemna închiderea bazelor militare ale NATO sau accesul la spațiul aerian turcesc pentru avioanele sale, fără a uita relațiile și mai tensionate cu lumea musulmană, unde Turcia știe adesea să-și facă auzită vocea.
