Supraviețuitorii insuficienței respiratorii severe ( mor aproape jumătate din cei conectați la ventilatoarele mecanice) dezvoltă severe tulburări de stres post-traumatic după externare. Depresia și anxietatea sunt similare cu cele ale soldaților care se întorc din luptă.
“Mulți prezintă simptome ale disfuncției cognitive majore, unele similare cu leziunile cerebrale traumatice moderate, altele cu Alzheimer. O multitudine de leziuni fizice și psihice pot contribui la acest efect cognitiv, delirul manifestând cea mai puternică influență”, explică Marissa Wagner Mery, profesor asistent de chirurgie și îngrijire operatorie la Școala Medicală Dell de la Universitatea Texas din Austin.
Viața dincolo de ATI
Un studiu realiazat de unul dintre cele mai mari sisteme spitalicești din SUA, Kaiser, a constatat că 42% dintre persoanele spitalizate cu coronavirus sfârșesc în terapie intensivă. Șansele lor sunt rezervate, mai ales dacă sunt intubați la un ventilator mecanic. Medicii spun că acești pacienți necesită o cantitate mare de sedative (nu e ușor să stai cu un tub în trahee) care dăunează mușchilor și nervilor. O deteriorare care poate fi permanentă, subminând și sănătatea mentală. Viața lor nu va fi niciodată așa cum a fost înainte. A ajunge la terapie intensivă este unul dintre evenimentele de viață “înainte și după”, spune psihologul Megan Hosey, Universitatea din Pittsburgh Medical Center. Există un diagnostic pentru aceste consecințe fizice și psihiatrice: sindromul de îngrijire post-intensivă. Cu toate acestea, majoritatea medicilor nu o recunosc ca fiind o afecțiune cronică și nici nu o gestionează cu rigoarea necesară. Aceasta este o provocare medicală, dar din ce în ce mai mult, este și una socială. Se estimează că aproape jumătate dintre suferinzii de coronavirus tratați în unitățile de terapie intensivă ar putea să rămână fără locuri de muncă. În epoca pandemiei, lumea va trebui să proiecteze și să susțină programe de recuperare și să evalueze amănunțit eficiența acestora. După ce blocajele coronavirusului sunt ridicate în siguranță, reîncadrarea acestor pacienți în muncă și societate reprezintă principalele obiective pe fondul unei economii devastate. În mod tradițional, ocuparea forței de muncă nu este o problemă de îngrijire a sănătății, dar are o influență mare asupra sănătății unei persoane. Supraviețuitorii din terapie intensivă fără locuri de muncă se confruntă cu un risc substanțial crescut de atac de cord și cu rezultate slabe de sănătate mintală, în comparație cu supraviețuitorii care sunt angajați. Munca conferă mai mult decât stabilitate financiară, adesea oferă sens și comunitate. Dar pentru cineva care pleacă acasă după o internare prelungită de COVID-19, instrucțiunile de recuperare necesită mai multe nuanțe. Este posibil ca acești oameni să poată face cele mai multe sarcini la domiciliu, să citească articole scurte din ziare și să scrie note către prieteni, dar este posibil să întâmpine dificultăți în a-și aminti să plătească facturile, să aibă deficiențe de memorie pe termen scurt și să experimenteze anxietate. Pandemia expune realitatea brutală a îngrijirii critice. Pentru prima dată, ideea de a fi paralizat pe un ventilator intră în conștiința oamenilor ca o posibilitate reală. În contextul infecțiilor cu coronavirus și deceselelor, definiția noastră de recuperare reușită ar trebui să evolueze pentru a ține cont de supraviețuirea fizică. Cu timpul, majoritatea oamenilor vor cunoaște supraviețuitorii acestei boli, dintre care unii vor fi depășit momente cumplite și se vor lupta în continuare pentru a reveni la o aparență a vieții normale. Este datoria societății să-i susțină pe parcursul acestei călătorii, care nu se termină după de părăsesc spitalele.
