Într-o Europă zbuciumată de trăiri și emoții contradictorii, cu cetățeni care nu mai acceptă să înghită mizeriile ambalate în promisiuni de niște politicieni vânduți intereselor obscure, România apare ca o pată nedorită, scăpată dintr-o eroare pe tabloul UE. Are propriul drum și nu ține cont de ce este în trend. Dacă prin vecini și mai la Vest se fluieră cântece patriotice, la noi mișcarea național-suveranistă a fost îngropată cu alai și prohod. Intrăm în linie dreaptă pentru alegerile prezidențiale și vedem că niciun reprezentant al acestui curent tot mai puternic în Occident nu se află pe liste. Suveranismul a fost sugrumat în România dinainte să-și facă auzită vocea.
Dacă mergi pe stradă și-i explici românului că ăla a făcut, celălalt a dres, ți-o taie imediat cu replica „și pe cine să votez, taică, ai tu altul mai bun?!”. Exact, pe cine? Doar asta ne-a mai rămas – să alegem răul cel mai mic din mai multe rele! Cineva a avut grijă să elimine punctual și definitiv opțiunile nepotrivite. Nepotrivite cu calculele și interesele străinilor, să fim bine înțeleși!
România are nevoie, dar nu are voie să fie condusă de un președinte bun patriot și nationalist convins, pentru care suveranitatea țării să fie mai presus de orice. De unde să-l iei, dacă niciunul dintre candidații la prezidențiale care se băteau cu cărămida în piept că apără identitatea poporului român și interesele sale n-a fost capabil să strângă cele 200.000 de semnături impuse de legea electorală. Păi, de unde să le strângă, când prin țară nu îi cunoaște nimeni, satele și comunele României fiind feudele primarilor care dictează tot și plimbă voturile după bunul plac?! Iar în orașele mici, bulevardele și străzile lăturalnice sunt împânzite cu afișele „greilor”, salvatorii care ciclu după ciclu promit că o să curgă lapte și miere în țară, că ei fac și dreg, sunt apostolii statului de drept, de parcă românul mănâncă la cină anticorupție și își plătește întreținerea la bloc cu pensia specială a magistraților, un drept pe care l-a apărat ieșind ca boul în stradă, fiindcă, în naivitatea lui, a crezut că așa trebuie!
Că așa este românu’,/ Unde-s doi, te vinde unu’
Nu știu dacă s-a mai întâmplat ca România să propună pentru funcția de președinte doar candidați scoși din jobenul vrăjitorilor neomarxiști.
Niciun reprezentant al curentului național-suveranist nu și-a făcut loc la masa „șmecherilor” și îmi vine geu să cred că explicația „n-a strâns 200.000 de semnături. Chiar atât de mic să fie sentimentul naționalist în România, o țară cu aproape 20 de milioane de locuitori rămași încă pe aceste meleaguri?! N-aș prea crede, dar la fel de adevărat este că „patrioții” din politica dâmbovițeană se faultează între ei mai ceva ca fotbaliștii.
Niciunul n-a prins finala la prezidențiale, însă nici despre unire n-au vrut să audă. Împreună, șansele lor ar fi fost cu totul altele, numai că orgoliile mărunte și mândria fiecăruia au stins orice posibilitate de colaborare.
Și uite cum în noiembrie vom lua calea secțiilor de votare spre a pune ștampila pe câte un apărător al altor interese decât cele românești. Fiecare dintre candidați în parte face sluj la porțile marilor ambasade, ca și cum binecuvântarea lor ține loc de opțiunea poporului. S-a tras cortina, e beznă totală pe aici… De aia s-au și înghesuit „finaliștii” la Washington, căutau fiecare întrerupătorul pe care scrie „lumină pentru România”.