Avem candidați la funcția supremă în stat care fug de confruntări televizate ca dracii de tămâie. Cerșesc votul cetățenilor, dar n-au curajul unei dezbateri live cu întrebări directe și răspunsuri clare. Se visează președinți și ei nici măcar o scară de bloc nu-s în stare să conducă, darmite un popor. Când ai parte de o asemenea recoltă săracă în informații, însă tânjești, totuși, după ele, nu-ți rămâne decât să caști gura la analiștii lui pește din „tocșoaiele” politice. Și nici nu știi când ajungi să votezi împotrivă, nu pe cineva anume. Spre asta au fost împinși românii, ademeniți subtil, meschin, chiar diabolic. Da, a fost prezență record la urne, cel puțin în diasporă, dar toți ori aproape toți cetățenii s-au dus să ștampileze buletinele împotriva cuiva, nu pentru ideile și proiectele unui candidat capabil.
De fapt, ce capabil, ce favorit? De unde, cine să fie favorit în aceste alegeri? Un candidat mut în fața cetățenilor, plin de ură contagioasă contra unui partid și care disprețuiește legea în mod fățiș și cu aroganță? Sau poate vreun un actor pentru care gustul politicii e mai bun și de preferat decât eleganța artei? Neah, nici măcar… Nici măcar doamna aceea proaspăt evacuată de la Palatul Victoria de Statul paralel de care spune că n-a auzit, fiindcă ea a stat mai mult pe la Bruxelles. Hai să fim serioși, astea n-au fost alegeri, ci o regie prost jucată. Sau le putem numi și un atentat la inteligența românilor care încă nu și-au pus creierul pe bigudiuri. Diaspora a votat masiv și a făcut-o împotriva cuiva. Numai împotrivă, nu de dragul vreunui candidat anume! A vrut să transmită un mesaj – fix ăla de era pe plăcuțele de înmatriculare ale „suedezului” – și a făcut-o. Atât și-a dorit, nimic altceva, puțin le pasă românilor din afară de cine câștigă alegerile, pe ei oricum nu-i bagă „țara” în seamă decât o dată la patru ani, când e scrutin electoral. Pe plaiurile mioritice, aceeași nepăsare. Lăsați în bezna necunoașterii, cetățenii au votat după ureche. Adică, după ce au înțeles ei de la televizor. Sau, cum povestea o „mămăiță” din Uricani, „după cum îmi zic copiii, maică, cine nu trebuie să iasă”.