„În urmă cu 75 de ani, Germania nazistă a fost înfrântă. Axa Răului a fost distrusă irevocabil de Forțele Aliate, deschizând calea unei lumi fără fascism, fără ură, fără lagăre de exterminare. Finalul lui Hitler, Göring, Goebbels și alți descreierați ar trebui să fie o pildă pentru toți germanii măcinați de idei revanșarde. Și nu numai pentru ei.” Cam așa mă așteptam să-și înceapă Klaus Iohannis mesajul adresat nu se știe cui, la 9 mai, căci nu are adresant.
Era data la care se sărbătoreau 75 de ani de la terminarea celei mai mari conflagrații, Al Doilea Război Mondial. Cele 50-60.000.000 de victime, între care 25.000.000 de soldați, restul civili, ar fi trebuit să-i spună ceva și lui Klaus Iohannis.
De la soare la umbră
Cifrele se pare că nu l-au impresionat, de aceea și evenimentul s-a estompat. Președintele a fost mai emoționat de Ziua Europei, marea lui dragoste. O construcție cu origini naziste, despre UE e vorba, după cum vorbesc istorici și specialiști. Klaus Iohannis nu crede însă în chestiile astea. El știe doar că „Solidaritatea și coeziunea europeană sunt valori de o importanță majoră, pe care se fundamentează continuitatea proiectului european și reconectarea la nevoile și așteptările cetățenilor noștri.” Este aceeași placă an de an, zgâriată, căci se repetă mereu și acul nu sare dincolo de pasajul ăsta. Dacă tot trăim într-o lume liberă, a valorilor europene, după cum ne zice guru de la Sibiu, de ce n-o fi avut curaj președintele să-și înceapă discursul așa cum scriam la început? Libertatea de exprimare nu intră și ea în categoria asta? Ar fi strâmbat din nas Merkel, bătrâna combinagioaică a valorilor europene? Și de ce ne-ar fi interesat pe noi ifosele ei? Iohannis a bătut din nou câmpii cu summit-ul de la Sibiu și importanța lui când, cel mai ușor, putea să citească în presa străină din acele momente ce a însemnat, de fapt, întrunirea șefilor de stat și de guverne pe malul Cibinului. Pentru Iohannis nu are nicio relevanță Ziua Independenței României. Consilierii nu i-or fi spus că la 9 mai 1877, în Parlament, Mihai Kogălniceanu a rostit un discurs fulminant, care marca independența față de Poarta Otomană, și că a doua zi Carol I semna legea care consfințea libertatea noastră? Altminteri, președintele se întrece pe sine în de-alde „Românii mei” și „dragi români”, dar când vine vorba de momentele istorice ale existenței noastre e mut. Și atunci, de care parte a lumii se situează? Cea în care își flutură coada de pudel sfios sub poalele Angelei Merkel sau cea în care crede că România nu poate fi trecută strada, de la soare la umbră, când are el chef?
