Am rezerve că dintre cei plecați din țară în ultimii 10-12 ani, perioadă aleasă la întâmplare, or fi fost și români mai acătării. Poate câțiva. Majoritatea covârșitoare a constituit-o sărăcimea, căreia i s-a adăugat un procentaj destul de mic din pătura medie. Drumul străinătății l-au luat, întâi, cei din orașele monoindustriale, unde întreprinderile au fost puse pe butuci din prostie sau vândute la preț ca de cantina săracilor. Ajunși afară, cei mai pricepuți, calificați în ceva, s-au prins repede într-un loc de muncă. Alții s-au mulțumit cu ce au mai găsit pe piață. Săracii târgurilor sau de la sate n-au fost însă norocoși. Au fost nevoiți să accepte munci pe care cei din țările gazdă nu le-ar fi prestat nici bătuți.
Grosul românilor plecați în căutarea unui loc de muncă a dispărut în ferme, la cules de căpșuni, de măsline, portocale sau te miri ce. O altă parte s-a topit pe șantiere, ca zilieri, unde acceptau orice numai să câștige un ban.
În ce-ați muncit, mă?
Când îi întrebi cum au dus-o acolo, te privesc de sus sau îți râd în nas. Nu spun că nu au avut contracte de muncă, nu spun că nu aveau plătite niciun fel de asigurări, că stăteau câte opt-zece într-o cameră ca să le fie mai ușor la chirie. Îți zic, în schimb, cu emfaza prostului, că au muncit în Diaspora. În ce-ați muncit, mă? Îți spun, cu aroganța și superioritatea țăranului aflat la prima generație cu pantofi în picioare, că au trimis miliarde de euro în țară ca să ne scoată pe noi din rahat. Spălătorul de mașini și ajutorul de ospătar deveniseră stâlpii economiei românești, într-o inversare abjectă a valorilor. Momentul a fost speculat abil de cei care aveau interes, încurajându-i ca pe niște eroi. Nu i-a deportat nimeni pe acești looseri ai istoriei, nu i-a gonit nimeni din țară, și-au ales singuri drumul pe care au vrut să-l urmeze, dar li s-a băgat în cap că sacrificiul lor pentru țară a fost și este monumental. Așa au ajuns ca acum, la întoarcerea în țară, să aibă pretenții absurde.
Așa e țara asta, de rahat
Epidemia de coronavirus i-a gonit aproape pe toți de pe unde erau. Cei cu afaceri stabile, cu locuri de muncă serioase și de perspectivă, cei care-și făcuseră o carieră și o poziție au rămas pe loc. Nu vedeau niciun motiv pentru care să se întoarcă. Ceilalți, vreau să zic „cei care muncesc în Diaspora”, au sufocat punctele de trecere a frontierei. „Stâlpii economiei românești” fentau formularele declarând alte țări de proveniență, făceau scandal în vămi că durează prea mult controlul și, ajunși în locurile de baștină, fugeau din autoizolare și din carantină. Regulile impuse celorlalți nu aveau nicio valoare pentru ei.
Înfumurarea lor a căpătat dimensiuni caragialești, greșesc, cred că mai degrabă grotești. Plecați de la zece într-o cameră sau de la o chirie care le ieșea pe nas, „frații noștri”, apud Rareș Bogdan, Orban, Vela și alte închipuiri, se simt vitriolați sufletește de cazarea în hoteluri de patru stele. Mâncarea este deplorabilă, nici porcii n-ar pune râtul pe ea, ghiorlăie ei sufocați de furie, nu le face nimeni curățenie, e praf pe mobilier și nu pot juca table la recepție. Cât plătesc ei pentru efortul de a-i monitoriza? Nimic, noi suportăm totul și tot nu e bine. 300 de lei/zi/ persoană ori 14 zile ori câteva sute de mii de bancheri găuriți în portofele, iaca banii. Ne reproșează că au făcut mii de kilometri până aici și noi ne batem joc de ei. Nu i-a chemat nimeni, după cum nu i-a dat nimeni afară din România. Li se spune să stea pe loc acolo unde sunt și ei dau buzna în țară. La frontieră behăiau patriotic „Vrem acasă!” și, ajunși acasă, ce să vezi, țara e de rahat. Păcat că literatorul Vela nu are puterea să emită un edict pentru sancționarea mârlăniei și prostiei. Și pardon, domnu’ Vela, n-am să vă mai zic literator. Găsesc altceva.
