Răzbunarea simbolică a Iranului

Două baze militare din Irak, care găzduiau trupe americane, lovite în plin de Gardienii Revoluției. Iranul a tras peste 20 de rachete balistice asupra acestor ținte. Te-ai fi așteptat ca pagubele să fie uriașe, în vieți omenești și materiale, iar amenințările Washingtonului să se transforme imediat într-un atac nimicitor care să pedepsească așa-zisa cutezanță persană. De unde, nici vorbă, unele bombe nici măcar n-au explodat, iar altele au greșit ținta! Nu cu mult, doar vreo 30 de kilometri! Asta a fost riposta Iranului? Dacă da, e una mai mult simbolică, de ochii poporului, să nu spună lumea că n-a încercat și Teheranul să răzbune uciderea generalului Qassem Soleimani.

Până și americanii au rămași surprinși de eșecul loviturilor iraniene. Televiziunea CNN a lansat, însă, o teorie interesantă, anume că Gardienii Revoluției n-au vrut decât să transmită un mesaj, nimic mai mult de atât. Orice strateg militar susține că atacul asupra bazelor trebuia dat ziua dacă se dorea moartea soldaților americani; pe timpul nopții, aceștia dorm la adăpost în buncărele din baze! Apoi, mai arată CNN, Iranul trebuia să știe că SUA au o apărare aeriană foarte puternică, mai ales la bazele din străinătate, iar raderele sunt în alertă maximă în special pe timpul nopții! Să nu fi avut habar liderii Gardienilor despre toate astea? Greu de crezut, vorbim totuși de ofițeri de rang înalt, bine pregătiți și informați. „A fost un atac moderat fiindcă s-a vrut un semnal care să ofere ambelor tabere pretextul unui dialog diplomatic. Așa ar fi logic, dat fiind că nici Teheranul și nici Washingtonul nu au prea multe de câștigat dintr-un război direct”, arată CNN.

Reacția americanilor face toți banii

Că riposta a fost una mai degrabă simbolică o dovedește reacția trupelor americane la primele ore ale dimineții. Soldații patrulau atât în interiorul, cât și în afara bazelor ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, relatează jurnaliștii aflați în Irak. Iar dronele și elicopterele survolau cerul Bagdadului, sfidând potențialul pericol iranian.

Cu alte cuvinte, soldații americani au ieșit în curte să măture după mizeria făcută noaptea trecută de rachetele Teheranului.

Gardienii Revoluției, o armată redutabilă. Pentru anii ‘60

Pe de altă parte, dacă, de fapt, de atât e capabilă temuta forță militară iraniană? Față de orice alt stat din regiune, perșii sunt, într-adevăr, cei mai puternici, însă nu se pot compara cu America, în cazul unui conflict direct. Pentru că tot s-a vorbit atât despre Gardienii Revoluției și izbucnirea celui de-Al Treilea Război Mondial, hai să vedem ce armată stă în calea SUA…

Una destul de puternică, am mai spus, însă depăşită din punct de vedere tehnologic. Iranul este controlat de ayatollahul Ali Khamenei – şeful statului, comandantul suprem al forțelor armate, liderul religios al ţării. Ține în mâna stângă Armata Republicii Islamice Iran (Artesh) şi în cea dreaptă Gardienii Revoluţiei din Iran (Sepah), un fel de organizație paramilitară. Artesh are în subordine 400.000 de militari, dintre care 300.000 reprezintă forţele terestre. Dotarea Armata Republicii Islamice Iran este, însă, una precară și datează din vremea Şahului Mohammad Reza Pahlavi – tancuri M60A1, avioane F-14 Tomcat, elicoptere de atac Cobra şi câteva distrugătoare.

Cele 1663 de tancuri, 725 de vehicule pentru infanterie, 640 de transportoare blindate, 2.322 piese de artilerie şi 1.476 de lansatoare de rachete sunt și ele arme vechi, puternice pentru anii ’60 și deja cam vechiuțe pe finalul anilor ’70. Nici flota aeriană nu e mai spectaculoasă: aviața numără 47.000 de militari şi deţine 47 de avioane F-4 Phantom II, 24 de avioane Saeqeh, 20 de MIG-uri 29, 24 de avioane F-14 Tomcat şi 17 avioane F-7 (producţie chineză). Pe mare, are doar două fregate din clasa Jamaran (în fapt, niște copii după nave britanice achiziționate acum mai bine de 45 de ani, pe vremea Șahului), 25 de fregate şi nave de patrulă, trei submarine din clasa Kilo şi 14 submarine Yono (submarine „pitice”, luate de la Coreea de Nord).

Războiul de opt ani cu Irakul lui Saddam Hussein a secătuit armata iraniană, iar apoi un embargo impus de puterile Occidentale a lăsat Teheranul fără posibilitatea de a-și face „upgrade” la tehnica militară. Țara nu poate importa armament modern, de proveniență europeană, dar nici nu are bani pentru rachetele și/ sau avioanele rusești. Obligați să „cârpească”, iranienii au realizat un tanc, Zulfiqar, dar care are la bază modelul american M60, folosit în Războiul din Vietnam. Avioanele Saeqeh sunt și ele copiate după un F-5E Tiger II, aparat american la modă prin anii ’70!

Singurul pericol, păstrând și aici proporțiile, îl reprezintă Gărzile Revoluționare. Acestea dispun de 10 avioane de atac la sol Su-22, confiscate însă de la irakieni, în timpul războiului de opt ani. Gardienii sunt cu adevărat puternici pe mare. Marina lor deține mii de ambarcaţiuni de mici dimensiuni, nave rapide care sunt înarmate cu mitraliere, tunuri și rachete. Strategia lor militară presupune să atace în grupuri de câte zece ambarcațiuni, astfel încât până și un sistem de apărare de ultimă generaţie ar fi depășit numeric în cazul unei lovituri. În felul acesta, Gardienii Revoluției controlează îndeaproape întreaga Strâmtoare Ormuz, punct vital în comerțul mondial cu petrol.

Un avantaj al Teheranului îl constituie și suprafața țării. Iranul e cea mai întinsă națiune din Orientul Mijlociu. Are peste 80 de milioane de cetățeni și numeroașe orașe în care populația depășește un milion de locuitori, ceea ce face aproape imposibilă o invazie la sol din partea americanilor. Mai mult, terenul muntos este aliatul ideal pentru un eventual război de gherilă, pe care iranienii sunt pregătiți să-l ducă.