Mai toți vorbesc de nevoia unei reorganizări a celui care a fost cel mai mare partid din România. O spun nu numai cei din interior, ci și adversarii lucizi și corecți, care sunt prea puțin impresionați de hămăielile lui Orban sau de teribilismele lui Barna. Cândva o forță căreia nu i se putea face față, PSD a ajuns să împrumute voturi pentru a trece o moțiune de cenzură. Pentru a-și vedea propria poziție în clasamente, social-democrații nu au nevoie, practic, de vreun sondaj de opinie. E de ajuns să dea o raită pe rețelele de socializare pentru a vedea unde au ajuns.
Vorbind și de PNL, căderea este atât de abruptă și rapidă încât la locale și parlamentare au toate șansele să se prezinte cu o armată de desculți, de șchiopi și cu zalele găurite. A profitat cumva PSD de momentele unice pe care le-ar fi putut specula? I-a dat adversarului politic vreo lovitură care să-l oblige să fugă în munți, fără a mai fi nevoie de vreun război? Nu. Nu, pentru că de la detronarea Vioricăi Dăncilă, chiar mai înainte, de la arestarea lui Dragnea, partidul a avut o singură grijă. Să se macine din interior.
Între cine și cine?
Meteahna social-democraților, lăsată moștenire de arogantul Năstase, a fost grandomania. Au fost convinși că ideologia, scrisă până și pe garduri, este de ajuns pentru a domina scena politică a următorilor 40 de ani. Au neglijat însă electoratul, ajuns într-o stare de confuzie totală. Și nu de ieri de azi.
Simpatizanul pesedist nici acum nu știe de ce era nevoie de Viorica Dăncilă, din moment ce Șerban Nicolae era cu multe clase deasupra. Nici acum nu înțelege de ce, aplaudat minute în șir la Congres de o sală plină și cu un discurs fulminant, Pleșoianu a pierdut cursa pentru șefia partidului. Apoi, mai încoace, electoratul social-democrat a fost lăsat să nu înțeleagă – repet, să nu înțeleagă! – cum de Viorica Dăncilă, de la un refuz total privind președinția, a ajuns să și-o dorească după un tête-à-tête de 20 de minute cu Iohannis. Cât de mult i-a costat pe social-democrați ambiția ei prostească de a conduce țara s-a văzut la alegerile prezidențiale. În bună parte, electoraul altădată fidel le-a întors spatele pentru că nu avea între cine și cine alege.
Ordin de partid: taci și înghite!
Acum, PSD, oricât de mult ar vrea să se reorganizeze, nu găsește decât cele mai neinspirate soluții. Marcel Ciolacu a apărut ca scos din joben, nepropus de nimeni. În mod surprinzător, nu au existat decât obiecții nedemne de luat în seamă. Niciun nume greu din partid, și sunt destule, nu a vociferat, nu a pus întrebări și nici nu i-a spus, de la obraz, că cel mai bine ar fi să iasă pe scara de serviciu. Știe și el de ce. Muțenia celor care ar fi avut ceva de spus a fost de necrezut, de parcă primiseră ordin să tacă și să înghită.
Nici în momentul în care Ciolacu visa planuri de revigorare a partidului cu Mihai Tudose și Sorin Grindeanu nu s-a găsit nimeni care să-i reproșeze că Școala doctorală a SRI e la Băneasa, nu în Kiseleff 10.Ceea ce nici Dragnea și nici Dăncilă nu au izbutit, i-a reușit lui Ciolacu. Un partid mut, în degringoladă, cu oameni speriați mai mult de pierderea avantajelor proprii decât de plafonarea la scoruri mici în sondaje.
N-a venit momentul
În clipa de față, social-democrații mimează opoziția. Liderul lor interimar toarnă zilnic povești cu moțiuni simple și moțiuni de cenzură. Guvernul Orban trebuie demis, zice Ciolacu, dar mai bine să-și dea Orban demisia. A doua zi, vâzând că n-a prins la populime, spune că Orban duce România la prăbușire, așa nu se mai poate, trebuie să facem o moțiune de cenzură. În a treia găsește soluția salvatoare: dom’le, e inoportun! De câte ori s-a pus problema moțiunii de cenzură, după ce Orban a mai fost dat jos o dată, Ciolacu parcă era mână în mână cu Iohannis. Bagă matale o stare de urgență, mai trage de ea încă o lună, după aia bagă Ludovic una de alertă, ca să pot și eu să explic că, dacă dau cu moțiunea în Guvern, intră țara în haos.Curajos, Ciolacu îl suspendă și pe Iohannis, tot la mica înțelegere. Astăzi nu, poate mâine, da’ să ieșim din criză. Poate prin august. Poate la toamnă, dacă nu strănută coronavirusul cu al doilea val. Vom avea și al doilea val? Da, sigur, căci toată lumea are nevoie de el, mai ales Orban și Ciolacu. Unul cu starea de alertă maximă, alta super maximă, apoi supremă, încă una mega supremă, toate cu prelungiri, și celălalt cu moțiunea pregătită, dar inoportună. Risipirea asta în vorbe de pripas, în acțiuni care până și retardaților le dau de gândit, după Ciolacu poate purta și numele de reformă de partid. Ne-am reorganizat, tovarăși, am rămas eu și alți câțiva în partid, dar e inoportun să arătăm ce putem.
