Institutul Național de Statistică spune că a scăzut simțitor sporul demografic. O fi scăzut, că și numărul morților a crescut vârtos. Nu știu însă dacă în calculele astea intră și morții din politică. E plin de ăștia care au dat ortul popii și ei habar nu au. Se cred vii, își fac partide, mai fac și câte o alianță dacă e cazul, vorbesc, urzesc planuri de revenire la putere, dar niciunul nu vrea să bage de seamă că în politică – sau pentru politică? – sunt doar niște cetățeni aliniați regulamentar în copârșee, așteptându-și rândul la uitare.
Nu o să mă apuc să fac recensământul lor, ar însemna să golesc de „valori” Parlamentul și partidele care aglomerează fără rost scena politică. Între alegeri, indiferent de care ar fi ele, nici nu îți dai seama că sunt vii sau morți, nu e nicio diferență între ei, dar, cum se apropie sorocul, îi vezi cum saltă capul dintre cele patru scânduri și devin activi.
Nici mort nu se lasă
Mă întreb când a fost Victor Ponta viu sau mort? Înainte sau după ce și-a dat demisia? Ar fi trebuit să moară liniștit, mulțumindu-se cu recordul de a fi unicul premier din lume care și-a dat demisia printr-un sms. Se vede însă treaba că moartea asta de fațadă – politică, evident – i-a priit. A construit un partid format din evadați de ici și colo, pe care i-a botezat social-democrați. De rit nou, căci nu avea loc de Dragnea, care deținea brandul. Nu voi lupta niciodată împotriva colegilor mei din PSD, declara la un moment dat. Impresionant gest de fidelitate, ai zice. S-a văzut. Exact cu asta a început după ce Pro România, un partid ca o șaorma cu de toate, a început să scoată capul în lume. Tactica lui mi se pare de o prostie monumentală, din moment ce nici mort nu se dă dus la îngropelniță.
Azi ești președinte, mâine nu mai ești
Câtă încredere poate garanta Victor Ponta prin propriile gesturi? Jocurile lui oscilează între penibil și escrocherie. A bătut la toate ușile, negociind până și tămâia din cădelniță, cu condiția să rămână cădelnița în mâna lui. Dărâmăm guvernul Dăncilă, se angaja el, dar nu intru în nicio formulă cu Ludovic Orban premier. Între paranteze fie zis, nici eu nu l-aș agrea pe Orban premier dacă aș avea vreun partid și ar trebui să negociez cu el. Aici, îi dau dreptate. În fața pretențiilor lui absurde, ușile i s-au trântit în nas. De ce am zis mai sus escrocherie? Pentru că asta este, de fapt. A încheiat cu Tăriceanu o alianță, l-a amețit repede cu susținerea candidaturii acestuia la prezidențiale și gata treaba. După câteva zile, varianta asta a căzut, pentru că l-a scos la înaintare pe Mircea Diaconu. Impardonabil pentru un politician cu 30 de ani de experiență în spate să nu descopere că mișcarea cu actorul fost europarlamentar avea câteva luni bune de când era pregătită. Nu-ți numești candidatul peste noapte nici de-ar fi din clanul Kennedy.
Își așteaptă rândul
Tupeul însă nu l-a părăsit niciodată pe „pisoiul” Ponta. Și nu mă refer în mod special la coabitarea încheiată cu Băsescu pe la spatele lui Crin Antonescu sau la cele 11 porunci pe care Barroso i le-a dat să le îndeplinească, despre care s-a aflat târziu. Ci la faptul că, după ce i-a pălmuit suficient pe social-democrați și guvernul lor, tot cu ei ajuns să negocieze. Chipurile, pentru a le asigura majoritatea în Parlament. O alianță, o iubire politică ce nu s-a mai văzut, după care, mai mult ca sigur, urma să secere la greu prin partid, punându-l pe butuci. Iar dacă n-a fost să fie, căci premierul i-a trântit ușa, de ce să se mai ferească? „Pisoiul” cere ca Viorica Dăncilă să vină în fața Parlamentului cu restructurarea guvernului. Dacă aceasta nu va câștiga, îi va cere să demisioneze. Și dacă nu demisionează, va semna moțiunea de cenzură, pe care o va și susține. Ca să nu faceți vreo confuzie, e vorba de același PSD pe care nu-l va ataca niciodată și împotriva căruia nu va lupta. Și același premier cu care a negociat susținerea în Parlament. O susținere împotriva răilor din opoziție, cu care se va asocia, în final. La televizor, Ponta e viu și mai zburdalnic ca niciodată. Nu-și dă seama însă că în politică a dat deja ortul popii și își așteaptă rândul la ignorare sau uitare.